Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

acum.
Amadeo. Numele însemna "cel ce îl iubeşte pe Dumnezeu". Era de o frumuseţe
rară, nici vorbă. Şaisprezece, poate şaptesprezece ani, cu o faţă cu trăsături regulate,
bine proporţionată, care, în mod curios, avea o expresie de implorare.
David îi puse ceva în mână. Ea îşi desprinse cu greu privirea de la tablou şi
întoarse ochii spre obiect. Avea în mână un dagherotip de pe la sfârşitul secolului al
nouăsprezecelea. După ce îl privi un moment exclamă:
― Dar e aceeaşi persoană!
― Exact. Pe deasupra, reprezintă o adevărată performanţă tehnică. Portretul a
fost realizat aproape pe întuneric, după asfinţit, când un alt subiect nici n-ar fi putut fi
fotografiat. Poţi observa că aproape nimic nu e vizibil în afară de chipul lui.
Aşa era, singura deosebire faţă de tablou era pieptănătura la modă.
― Ai putea arunca o privire şi aici, spuse David. De data aceasta, îi arătă o
revistă din secolul al optsprezecelea, cu coloane înguste, litere mici şi ilustraţii în
peniţă. Acelaşi băiat cobora dintr-o caleaşca ― era o schiţă rapidă, dar se vedea că
băiatul zâmbea. Articolul se referă la el şi la teatrul lui, Teatrul Vampirilor. E vorba
de un ziar englezesc din 1789. Adică, vreo optzeci de ani înainte de dagherotip, după
părerea mea. E şi o descriere a teatrului, precum şi a acestui tânăr.
-― Teatrul Vampirilor... Se uită atent la adolescentul îngenuncheat din tablou.
Bine, dar acesta e Armand, e personajul din roman!
― Întocmai. Se pare că preferă acest nume. E probabil că numele era Amadeo
când era în Italia, dar şi l-a transformat în Armand în secolul al optsprezecelea şi l-a
folosit de-atunci încoace.
― Nu mă luaţi aşa de repede, vă rog, spuse Jesse. Vreţi să-mi spuneţi că există
documente despre existenţa Teatrului Vampirilor? Descoperite de oamenii noştri?
― Bineînţeles. Dosarul e enorm. Nenumărate cărţi de memorii descriu acest
teatru. Posedăm până şi copiile actelor de proprietate. Şi aici ajungem la o altă
legătură dintre dosarele noastre şi romanul Interviu cu un Vampir. Proprietarul
teatrului este un anume Lestat de Lioncourt, care l-a cumpărat în 17,89. Iar clădirea,
încă existentă în Parisul actual, nu şi-a schimbat proprietarul nici în ziua de azi.
― S-a verificat şi asta? întrebă Jesse.
― Totul se găseşte în dosar, spuse David, c6pii ale actelor vechi şi ale celor
recente. Poţi studia şi semnătura lui Lestat dacă vrei. El are mania grandorii.
Semnătura lui acoperă câte o jumătate de pagină. Avem copii după mai multe
documente. Vrem să ţi le încredinţăm. Să pleci cu ele la New Orleans. Mai există şi
un articol de ziar despre incendiul care a deteriorat teatrul, care seamănă ca două
picături cu descrierea făcută de Louis. Data corespunde cu cea pomenită în roman.
Fireşte, trebuie să reverifici totul. Şi trebuie să citeşti din nou romanul, cu mare
atenţie.
LA sfârşitul săptămânii Jesse luă avionul pentru New Orleans. Avea sarcina să
adnoteze şi apoi să caute dovezi pentru tot ce apărea în roman: proprietăţi, vânzări ―
cumpărări, articole în ziare şi reviste din epoca aceea, orice putea susţine teoria că
personajele şi evenimentele din roman erau reale.
Dar lui Jesse tot nu-i venea să creadă. Fără îndoială că era ceva în toată chestia
asta, dar era undeva o chichiţă. Chichiţa consta, probabil, în faptul că un scriitor inteligent
şi şmecher dăduse peste nişte documente interesante şi ţesuse în jurul lor o
ficţiune întreagă. La urma urmelor, biletele de teatru, titlurile de proprietate,
programele şi tot restul nu dovedesc neapărat existenţa unor nemuritori băutori de