Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Ca prin vis îl văzu ter-minându-şi cântecul, cu bătăi din picior pe ultimele măsuri, în
mijlocul muzicanţilor care încercau să ţină ritmul cu el, mişcându-se tot timpul,
agitându-şi capetele şi părul, cu vocile acoperite de cea a lui Lestat.
Doamne, lui îi plăcea la nebunie ce făcea! Nu încerca în nici un fel să îşi
disimuleze plăcerea. Se scălda în adoraţia care-i era adresată. O absorbea de parcă ar
fi fost vorba de sângele cel mai fierbinte.
Acum, pe notele de început ale unui alt cântec, îşi desprinse de pe umeri capa
neagră de velur, o învârti prin aer şi o aruncă spre public. Mulţimea urlă şi se aruncă
să o prindă, iar Jesse simţi un genunchi în şale şi o cizmă strivindu-i piciorul, dar era
unica ei şansă de a sări pe scenă, în vreme ce gărzile lui Lestat săreau în sală să-i
potolească pe cei ce se băteau pentru capă.
Se sprijini cu ambele mâini de rampă şi trecu dincolo de ea pe burtă, sărind apoi
în picioare. Se repezi drept la silueta care dansa, ai cărui ochi se priviră brusc într-ai
ei.
― Eşti tu, ah tu! strigă ea. Văzu cu coada ochiului că se apropia o gardă. Se
aruncă cu toată forţa spre Lestat. Se agăţă cu amândouă mâinile de talia lui. Simţi
imediat şocul răcorii pieptului aceluia gol şi neted, iar pe buze simţi un gust de sânge!
― Ah, Doamne, e adevărat! şopti ea. Inima stătea să-i crape, dar nu slăbi
strânsoarea. Da, era aceeaşi piele ca a lui Mael, ca a lui Maharet, ca a tuturor
celorlalţi. Da, asta era! Era reală pielea asta, dar nu umană. Veşnic. Şi proba era în
braţele ei, înţelegea totul şi nimeni n-avea cum să o mai zăpăcească acum!
Întinse o mână în sus şi apucă o şuviţă din coama de păr blond, iar când deschise
ochii el îi zâmbi. Recunoscu faţa opalescentă, văzu cei doi canini ascuţiţi.
― Eşti un demon! şopti ea.
Râdea, ca o nebună, plângea şi râdea în acelaşi timp.
― Te iubesc, Jessica, îi şopti el la rândul lui, zâmbind de parcă voia să o
tachineze, cu şuviţele umede de păr blond căzându-i în ochi.
Spre stupefacţia ei, se simţi înlănţuită de braţul lui, ridicată pe unul din şolduri,
antrenată într-o piruetă vertiginoasă. Imaginea muzicanţilor în delir nu-i parvenea
decât ca prin ceaţă, luminile erau doar dungi violente de alb şi roşu. Gemea; dar nu-l
scăpa din priviri, da, nu visa. Se agăţa cu disperare de el, convinsă că avea să o arunce
în sală peste capetele oamenilor. Dar apoi, când o lăsă jos şi înclină capul, părul lui o
atinse pe obraz şi-i simţi gura peste a ei.
Muzica asurzitoare se estompă total, ca şi cum s-ar fi cufundat în mare. Se simţi
pătrunsă de respiraţia, de suspinul lui, apoi îi simţi degetele netede pe ceafă. Sânii îi
erau striviţi de pieptul unde-i simţea bătând inima; în minte îi pătrunse o voce pură,
asemănătoare alteia care, altădată, de demult, îi dădea toate răspunsurile, înţe-legând-i
întrebările.
Da, Jesse, întruchipăm răul, cum ai bănuit dintotdeauna.
Apoi mâini de om o smulseră de lângă el. Urlă.
Surprins, el continua să o privească. Îşi sonda visurile în căutarea unei scene
despre care avea o vagă amintire. Festinul funebru. Gemenele roşcate îngenuncheate
de o parte şi de alta a catafalcului. Dar viziunea se estompă la fel de repede; rămase
surprins în continuare. Îi zâmbi din nou, impersonal, un zâmbet ca o rază venind de la
proiectoarele care o orbeau.
― Frumoasa mea Jesse! spuse el şi ridică mâna în semn de adio.
O duceau în culise, o scoteau de pe scenă.
Când o lăsară jos râdea.
Cămaşa ei albă era plină de sânge. Avea sânge şi pe mâini ― urme decolorate de
sânge sărat. Îi recunoştea gustul. Dădu capul pe spate şi râse în continuare; ce era