Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Tuturor ne plăcea să fim aici; până şi lui Gabrielle.
Camere albe cu somptuoase covoare persane pe jos, cu pereţii plini de tablouri
surprinzătoare ― Matisse, Monet, Picasso, Giotto, G6ricault. Puteai să petreci o sută
de ani uitându-te doar la tablouri. Armand le tot înlocuia, le schimba poziţiile, aducea
alte şi alte comori din pivniţă, adăuga ici şi colo schiţe.
Şi Jesse se simţise bine aici, dar plecase de curând la Rangoon să stea cu
Maharet.
Fusese la mine în birou şi-mi povestise, fără nici un ocoliş, cum vedea ea
lucrurile, rugându-mă să schimb numele pe care-l avusese şi să nu pomenesc nimic de
Talamasca, ceea ce, fireşte, n-o să fac. O ascultasem, încercând să-i citesc gândurile în
vreme ce-mi vorbea, ca să-mi dau seama de amănuntele pe care nu le pomenea. Apoi
băgasem totul în calculator, chiar în timp ce ea se reculegea, privind la draperiile de
catifea gri şi la pendula veneţiană sau la culorile tabloului de pe perete, un Morandi.
Cred că îşi dăduse seama că n-o să fac ce mă ruga. Ştia, de asemenea, că n-avea
nici o importanţă. Nu era probabil ca oamenii să creadă în existenţa unui grup ca
Talamasca, tot aşa cum n-or să creadă vreodată în existenţa noastră. Asta dacă nu
cumva primeau vizita lui David Talbot sau a lui Aaron Lightner, cum i se întâmplase
ei.
În privinţa Marii Familii, ei bine, nici în privinţa asta nu erau şanse ca cineva să o
considere altceva decât o ficţiune, cu câte o nuanţă de adevăr ici şi colo; asta dacă le
cădea cumva în mână cartea mea.
La fel se-ntâmplase cu Interviu cu un Vampir şi cu autobiografia mea, deci tot
soarta asta urma să aibă şi Regina damnaţilor.
Aşa şi trebuia. Chiar şi eu sunt de acord acum. Maharet avea dreptate. Nu-i loc pe
lume pentru noi; nu-i loc nici pentru Dumnezeu, nici pentru diavol; trebuie să rămână
metafore ― toate chestiile astea supranaturale ― fie că-i vorba de liturghia de la
miezul nopţii, la Catedrala St. Patrick sau de Faust vânzându-şi sufletul diavolului pe
scena unei opere, sau de un idol al rock-ului pretinzând că e Vampirul Lestat.
NIMENI nu ştia unde o dusese Maharet pe Mekare. Probabil că nici Eric nu ştia,
deşi le însoţise şi-i promisese lui Jesse să o aştepte la Rangoon.
La plecarea din vila de la Sonoma, Maharet mă uimise cu o frază spusă în şoaptă:
"Ai grijă când povesteşti despre Legenda gemenelor, asigură-te c-ai înţeles totul
bine!"
Asta însemna că-mi dădea voie, nu-i aşa? Sau că făcea dovada unei indiferenţe
cosmice, nu-s sigur nici de una, nici de alta. Nu suflasem nici o vorbă cuiva despre
carte; doar că stătusem îndelung să visez la ea în orele acelea când nu eram în stare să
gândesc ca lumea, când nu vedeam decât planul capitolelor, ordinea, harta misterului,
cronica seducerii şi a durerii.
În ultima seară, când a venit să mă caute în pădure, Maharet mi s-a părut plină de
viaţă, dar şi de mister; era îmbrăcată în negru din cap până în picioare, cu un machiaj
la modă, masca mea, cum îi zicea ea, care-i permitea să treacă drept o superbă
muritoare şi să stârnească doar priviri admirative pe oriunde trecea. Ce talie fină avea
şi ce mâini lungi, cu atât mai graţioase, cu cât purta mănuşi negre de piele. Şi cu câtă
grijă îşi alegea drumul printre ferigi şi lăstari, când ar fi putut să răstoarne copaci
întregi în cale!
Fusese la San Francisco cu Jessica şi cu Gabrielle, trecuseră pe lângă case pline
de lumini, merseseră pe trotuare curate, înguste, fuseseră acolo unde trăiau oamenii,
după cum îmi spusese ea. Comunica vioi, fără dificultăţi, într-o limbă perfect