Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

doream, cu o inimă care pompa de parcă n-avea de gând să se mai oprească vreodată,
cu un suspin care-i părăsea buzele, iar eu, chiar când i-am dat drumul, cu ochii încă
înceţoşaţi de toate imaginile vieţii lui care-mi defilaseră prin minte, biată viaţă care
brusc, timp de o secundă, căpătase un sens.
I-am dat drumul. Nu exista nici un sens.
Nu exista decât lumina din sală şi femeile în extaz care, în cele din urmă, se
simţeau spălate de toate păcatele, graţie miracolelor noastre.
Era tăcere şi nu se mişca nimic. Doar zgomotul monoton al mării ne parvenea din
depărtare.
Apoi s-a auzit vocea Akashei:
Bărbaţii şi-au ispăşit de-acum păcatele, pe cei care-au fost cruţaţi să-i îngrijiţi
bine şi să-i iubiţi Dar să nu le oferiţi nicicând libertatea, căci ei îi reprezintă pe cei
care v-au asuprit.
Apoi, fără nici un sunet, fără cuvinte distincte, a urmat lecţia.
Scena la care fuseseră martore, nepotolita mea poftă, moartea celor care îmi
trecuseră prin braţe, urma să le servească de veşnică lecţie, să le amintească de
violenţa o-ribilă a tuturor masculilor, care nu trebuia să se mai poată produce
vreodată. Bărbaţii fuseseră sacrificaţi de fiinţa care întruchipa propria lor violenţă.
Pe scurt, femeile acestea fuseseră de faţă la punerea în scenă a unui nou ritual
transcendent: sacrificiul sfânt în cadrul noului fel de liturghie. Aveau să-l mai vadă şi
erau sortite să îşi amintească veşnic de el.
Paradoxul acesta m-a tulburat cumplit. Micile mele ambiţii din trecut erau
prezente, ca să mă chinuie şi mai tare. Voisem ca muritorii să mă cunoască. Voisem
să întruchipez imaginea răului pe scena lumii ca în felul acesta să fac un pic de bine.
Acum obţinusem exact asta, eram acea imagine, ba chiar întruchiparea reală a
răului, putând să trec drept un mit în mintea acestor femei, după cum îmi promisese
ea. Dar îmi tiuia în urechi o voce slabă, mă ciocănea în cap o veche idee: fii atent la ce
doreşti, că s-ar putea să se împlinească!
Da, aceasta era esenţa; tot ce-mi dorisem vreodată se realizase. O sărutasem şi
dorisem să o trezesc, visasem să posed puterile ei; iar acum eram aici împreună, ea şi
cu mine, în muzica din jur. Osanale. Strigăte de bucurie.
Uşile palatului s-au deschis larg.
Ne luam adio şi ne ridicam spre ceruri în toată splendoarea, în plină magie,
treceam dincolo de uşi* pluteam peste acoperişul vechiului palat, apoi traversam apele
ce sclipeau în lumină, îndreptându-ne spre stele.
Nu-mi mai era teamă că o să cad; nu-mi mai era frică de asemenea lucruri
neînsemnate. Sufletul meu ― mărunt, aşa cum era şi cum fusese din totdeauna ―
cunoştea temeri pe care nu mi le închipuisem nicicând.
6
POVESTEA GEMENELOR.
PARTEA A DOUA
VlSA că ucide. Se găsea într-un mare oraş, ca Londra sau poate Roma, umbla
grăbită, plecase să ucidă, să doboare prima ei dulce victimă umană. Deci, chiar înainte
de-a deschide ochii, avusese visul acesta, în care făcuse saltul enorm de la tot ce-i
servise de ghid moral o viaţă întreagă la acest act amoral ― uciderea unui om. Făcuse
ca şarpele care, prin crăpătura care-i serveşte de gură, înghite şoricelul, strivindu-l lent