Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

contopeau într-un soi de zgomot estompat, elastic. Se opriră brusc în dreptul porţilor
chiar în clipa în care maşina lui Lestat reuşea să iasă din parcare şi trecea pe lângă ei,
intrând pe bulevard. În câteva secunde dispăruse ca un glonţ, gonind către autostrada
din sudul oraşului.
Armand nu făcu nici o încercare de a o urmări; parcă nici n-o văzuse. Rămase
nemişcat lângă unul din stâlpii porţilor, uitându-se spre orizontul îndepărtat, peste
capetele oamenilor, peste conturul rotund al acoperişului clădirii. Sunetul acela oribil,
telepatic, era asurzitor acum. Acoperea toate celelalte zgomote ale lumii; înghiţea
orice senzaţie.
Fără să vrea, Daniel îşi puse mâinile la urechi şi simţi că îi tremurau genunchii. Îl
simţi pe Armand foarte aproape. Dar nu mai vedea nimic. Îşi dădu seama că, dacă era
să se întâmple, acum se va întâmpla, dar tot nu-i era frică; tot nu reuşea să creadă că
putea pieri. Mirarea, nelămurirea îl paralizau.
Treptat zgomotul se diminua. Încă paralizat, simţi că-i revine vederea; văzu cum
se apropia o enormă maşină roşie cu pompieri, care strigau la el să se dea la o parte
din poartă. Sirena maşinii îi parveni ca de pe altă lume, ca un ac care-i străpungea
tâmplele.
Armand îl împinse blând din drum. Oameni înnebuniţi de spaimă treceau ca
vântul pe lângă ei. Simţi cum cade. Dar Armand îl prinse. Înghesuiţi între muritori,
trecură de grilaj, strecurându-se printre' cei strânşi să privească scena din parcare.
Sute de oameni fugeau încă. Sirenele, semănând notele lor discordante, le
acopereau ţipetele. Un şir întreg de cisterne de pompieri intrară mugind pe porţile
parcării, făcându-şi loc prin mulţimea ce se dispersa. Dar lui îi parveneau difuz,
neclar, toate zgomotele astea, în continuare acoperite de zgomotul supranatural care
se îndepărta. Armand se agăţă de grilaj, cu ochii închişi, cu fruntea lipită de metalul
rece. Grilajul vibra de parcă era singurul care mai percepea acelaşi zgomot.
Brusc încetă.
Pogorî o linişte îngheţată. Liniştea de după bombardament, liniştea vidului. Deşi
nebunia din jur continua, pe ei nu-i mai afecta.
Se regăseau singuri, oamenii din jur se dispersau, plecau. Dar prin aer încă
răsunau ţipetele supranaturale, zgomotul asemănător arderii unor fâşii de poleială;
încă mai erau distruşi unii, dar unde?
Se lipi de Armand; traversară bulevardul. Fără grabă, îşi continuară drumul pe
caldarâmul desfundat al unei străzi laterale întunecate, pe lângă case cu faţade cândva
decorate cu stuc, pe lângă magazine amărâte de pe la colţuri, pe lângă firme de neon
care de-abia se mai ţineau la locul lor.
Mergeau şi tot mergeau. Noaptea devenea din ce în ce mai rece şi mai calmă în
jurul lor. Din depărtare se mai auzeau vag sirenele, parcă sunau a înmormântare.
Intrând pe un mare bulevard, inundat de o lumină crudă, văzură venind un
troleibuz enorm în care sclipeau lumini verzui. Parcă era o fantomă apărând din neant
şi apropiindu-se de ei în tăcere. Doar câţiva pasageri scrutau întunericul de după
ferestrele murdare. Şoferul părea să doarmă.
Armand ridică plictisit ochii spre troleibuz, de parcă voia să-l privească cum
trece. Spre uimirea lui Daniel, se opri lângă ei.
Urcară împreună, trecând, fără să se oprească, pe lângă automatul de bilete, apoi
se prăbuşiră unul lângă altul pe o banchetă lată, de piele. Şoferul nici măcar nu
întoarse capul. Lipit cu spatele de fereastră, Armand părea absorbit de contemplarea
podelei acoperită cu linoleum negru. Avea părul în dezordine şi un obraz mânjit de
funingine. Buza de jos îi atârna puţin. Pierdut în gândurile lui, părea prea puţin
preocupat de aspectul exterior.