Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

după tradiţie. Sătenii nu ne puteau ajuta, cum ar fi făcut în orice alt caz în care de pe
urma defunctului ar fi rămas doar doi copii care să împlinească această obligaţie.
Oricât ar fi durat, trebuia să consumăm numai noi două tot corpul, dar sătenii aveau să
rămână de veghe împreună cu noi până la sfârşit.
Pe măsură ce se apropia dimineaţa şi corpul mamei se cocea în cuptor, noi
deliberam cum să procedăm în privinţa creierului şi a inimii. Trebuia să le repartizăm
între noi şi ne puneam întrebarea care era cea mai bună soluţie, căci eram profund
superstiţioase cu privire la aceste organe şi la proprietăţile fiecăruia.
Pentru multe popoare din epoca aceea inima conta cel mai mult. La egipteni, de
pildă, locul conştiinţei era în inimă. Aşa credeau şi consătenii noştri; dar noi, ca vrăjitoare,
consideram că în creier rezidă spiritul uman, adică acea parte din om care se
aseamănă cu ce era în duhurile din aer. Credinţa noastră cu privire la importanţa
creierului venea şi din faptul că ochii erau în legătură cu el, căci ei erau organul
vederii. Vederea era, de fapt, ce făceam noi, vrăjitoarele: vedeam în inimile
oamenilor, vedeam în viitor, vedeam în trecut. De altfel, pe limba noastră, ceea ce
eram noi se numea văzător; asta însemna cuvântul vrăjitoare.
Dar toate acestea ţineau de ritual, căci noi ştiam foarte bine că spiritul mamei
părăsise deja corpul. Trebuia să consumăm aceste organe din respect pentru ea, ca să
nu le lăsăm să putrezească. Deci nu ne-a fost greu să ajungem la un acord: Mekare
urma să mănânce creierul şi ochii, iar eu ― inima.
Mekare era, dintre noi două, cea mai puternică ― se şi născuse prima şi era cea
care lua conducerea în tot felul de acţiuni; cea care vorbea întotdeauna prima. Îşi asumase
rolul de soră mai mare, cum se întâmplă, fără excepţie, la toţi gemenii. Ni s-a
părut deci firesc ca ea să ia ochii şi creierul, iar eu, dintotdeauna mai liniştită, mai
înceată, să iau organul asociat cel mai adesea cu simţămintele profunde, cu dragostea
― inima.
Eram mulţumite de alegerea făcută, aşa că, deşi cerul era din ce în ce mai
luminos, ne-am culcat câteva ore, obosite cum eram de veghe şi de postul impus
înainte de ospăţ.
La un moment dat, chiar înainte de venirea dimineţii, ne-au trezit duhurile. Iar
stârniseră vântul. Eu am ieşit din grotă; focul ardea încă la cuptor. Sătenii care
vegheaseră împreună cu noi adormiseră şi ei. Supărată pe duhuri, le-am spus să facă
linişte. Unul dintre ele, cel pe care-l iubeam cel mai mult, mi-a spus că pe munte se
adunaseră străini, foarte mulţi străini care erau impresionaţi de puterile noastre şi
foarte curioşi ― primejdios de curioşi ― în privinţa festinului ceremonial.
"Oamenii aceştia vor ceva de la tine şi de la Mekare, mi-a comunicat el. N-au
venit cu intenţii bune."
I-am răspuns că veşnic veneau străini pe la noi; că nu era nimic special, că trebuia
să se potolească şi să ne lase să facem ce aveam de făcut. Dar, oricum, m-am dus la
unul dintre săteni şi i-am povestit ce aflasem, rugându-l să spună satului întreg să fie
gata în caz de primejdie, să aducă arme cu ei când aveau să se adune pentru ospăţ.
Nu era o cerere foarte ciudată. Oriunde se duceau, oamenii îşi luau armele cu ei.
Cei care fuseseră soldaţi sau care-şi permiteau luxul de a avea o spadă o purtau întotdeauna;
cei care aveau cuţite le aveau întotdeauna înfipte la brâu.
În general, asta nu mă preocupa; în definitiv, străini de la mari depărtări ajungeau
tot timpul până în ţinuturile noastre; era cât se poate de natural să vină pentru acest
eveniment special ― moartea unei vrăjitoare.
Dar ştiţi urmarea. Aţi văzut-o în vise. Aţi văzut cum s-au adunat în poiană sătenii
când soarele era aproape la zenit. Poate aţi văzut cum au desfăcut cărămizile cuptorului
răcorit sau aţi văzut direct trupul mamei, copt, înnegrit, dar liniştit ca în somn, pe