Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

care e încă conştientă sau pe care-l poate face, dar asta nu înseamnă că Akasha nu se
poate apăra de Mekare. Nu credeţi că Mama ştie că şi Mekare s-a ridicat? Nu credeţi
că Mama a văzut şi a auzit ce vise au copiii ei?
― Da, dar profeţiile se realizează, orice s-ar întâmpla, răspunse Khayman. Asta e
frumuseţea. Noi înţelegeam asta în vremurile de demult. Puterea vrăjilor înseamnă
puterea voinţei; ai putea spune că pe-atunci eram cu toţii mari genii ale psihologiei şi
că puteam să fim ucişi dacă altcineva ne plănuia moartea. Iar visele, Marius, visele fac
parte dintr-un plan de mare anvergură.
― Nu vorbi de el ca şi cum planul ar fi deja înfăptuit, spuse Maharet. Noi mai
posedăm o armă. Putem să folosim raţiunea. Creatura asta vorbeşte acum, nu-i aşa?
înţelege ce i se spune. Poate că am reuşi să-i explicăm...
― De data aceasta, tu ţi-ai ieşit din minţi, cu siguranţă! strigă Eric. Ai de gând să
stai de vorbă cu monstrul acesta care a parcurs lumea întreagă dând foc propriilor sale
progenituri! Era din ce în ce mai înfricoşat. Ce poate şti despre raţiune fiinţa asta care
le înflăcărează pe acele femei simple şi le face să se întoarcă împotriva bărbaţilor lor?
Fiinţa asta nu cunoaşte decât măcelul, moartea, violenţa, asta-i tot ce-a ştiut vreodată,
după cum ne arată povestea ta. Noi nu ne schimbăm, Maharet. De câte ori mi-ai spuso
cu gura ta. Nu facem decât să perfecţionăm fiinţa care am fi fost, oricum.
― Nici unul dintre noi nu vrea să moară, Eric, spuse răbdătoare Maharet, dar
atenţia îi zbură brusc în altă parte.
Acelaşi lucru se petrecu şi cu Khayman. Jesse îi studie pe amândoi, încercând să
înţeleagă ce era cu ei. Apoi observă că şi cu Marius se petrecuse ceva. Eric era împietrit.
Spre surpriza ei, Mael se uita fix la ea.
Auzeau ceva. Felul în care-şi mişcau ochii o dovedea; oamenii ascultă cu ochii,
căci ochii se mişcă în direcţia de unde vine zgomotul, încercând să-i descopere sursa.
Brusc, Eric spuse:
― Cei tineri ar trebui să coboare imediat în pivniţe.
― N-are nici un rost, răspunse Gabrielle. În plus, vreau să fiu de faţă.
Ea nu auzea nimic, dar se străduia să audă.
Eric se-ntoarse spre Maharet.
― Ai de gând să o laşi să ne distrugă pe toţi, unul după altul?
Maharet nu-i răspunse. Întoarse încet capul spre culoar.
În tine, Jesse percepu chiar ea zgomotul. Desigur că urechile omeneşti nu-l
puteau percepe; era ca un echivalent auditiv al tensiunii din aer, dar fără vibraţie,
curentul acesta îi traversa corpul la fel cum trecea prin fiece particulă de materie din
cameră. Era ca o inundaţie care te face să pierzi simţul orientării. Deşi îi vedea pe
Maharet şi pe Khayman vorbind, nu auzea ce-şi spuneau. Prosteşte, îşi duse mâinile la
urechi. Văzu ca prin ceaţă că şi Daniel făcuse acelaşi lucru, dar amândoi ştiau că nu
servea la nimic.
Sunetul păru brusc să frâneze cursul timpului. Jesse se clătină pe picioare; se
sprijini de zid, apoi privi harta de pe peretele opus, ca şi cum ar fi vrut de-acolo un
sprijin. Privi cursul luminiţelor pornind din Asia Mică spre nord şi spre sud.
O trepidaţie nedesluşită umplu camera. Sunetul încetase, dar prin aer se
răspândea o linişte care te asurzea.
Ca într-un vis, fără nici un sunet, îl văzu pe Lestat apărând în uşă; îl văzu cum se
aruncă în braţele lui Gabrielle, apoi îl văzu pe Louis apropiindu-se să-l îmbrăţişeze.
Apoi Lestat se uită la ea, iar ea îi percepu gândurile despre visele cu gemenele la
festinul funerar, cu corpul întins pe catafalc. El habar nu avea ce însemnau toate
acestea! Nu ştia nimic.
Această revelaţie îi produse un şoc. Îşi reaminti de momentul când urcase pe