Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

clădire exterioară, răcoroasă, cufundată în întuneric. Cât de rafinat părea acesta, chiar
strecurându-se sub scândurile podelei, chiar lungindu-se ca un mort în mormânt; îşi
aranja mădularele într-un anume fel, se lăsa brusc cuprins de beznă.
Dar femeia: cu ce uimitoare forţă îşi pregătea culcuşul secret adânc sub pământ,
frunzele reaşternându-se deasupra ei de parcă nici n-ar fi trecut pe-acolo. Pământul o
acoperea peste braţele întinse, peste capul plecat. Şi-i apăreau aproape imediat în vis
gemenele, erau acolo imaginile unei jungle şi ale unui râu care n-aveau cum să ţină de
propriile ei amintiri.
Până acum e bine. Khayman n-ar fi vrut să-i vadă distruşi, arşi. Ostenit, se rezemă
de trunchiul mărului şi se lăsă învăluit de parfumul acrişor al fructelor.
Ea de ce venise oare aici? Şi unde se ascundea? Când renunţa să îşi voaleze
mintea, percepea imediat radiaţia surdă venind de la ea, undele care semănau cu cele
de la vreo maşină modernă, bîzîitul acela permanent şi forţa mortală ce se ghicea
dincolo de el.
În fine, ieşi din casă şi Lestat, grăbindu-se spre culcuşul pe care şi-l aranjase sub
pâlcul de salcâmi de lângă deal. Coborî printr-o trapă secretă, pe nişte trepte de argilă,
până într-o încăpere umedă.
Deci erau cu toţii în pace, aveau linişte până seara, când el o să le aducă veştile
cele neplăcute.
Soarele se ridică la orizont; apărură primele raze oblice, cele care-i tulburau
întotdeauna lui Khayman vederea. Şi-o concentră totuşi asupra nuanţelor dulci ale
grădinii care căpăta tot mai multă viaţă, în vreme ce tot restul lumii se estompa.
Închise ochii o clipă, dându-şi seama că ar trebui să intre în casă, să caute un loc
umbros şi răcoros unde să nu-l poată deranja vreun muritor.
Când soarele va apune, o să-i aştepte până se vor trezi. O să le povestească tot ce
ştie; o să le spună despre ceilalţi. Cu o bruscă durere în inimă, ca un pumnal, se gândi
la Mael, la Jesse, pe care nu-i mai percepea, de parcă i-ar fi înghiţit pământul.
Se gândi la Maharet şi-i dădură lacrimile. Dar o luă acum spre casă. Simţea deja
razele soarelui încălzindu-i spatele; avea mădularele grele. În seara următoare, orice sar
întâmpla, n-avea să fie iarăşi singur. Avea să fie cu Lestat şi cu ai lui; iar dacă nu-l
primeau, se va duce să-l caute pe Armand. Sau o va lua spre nord, după Marius.
Mai întâi, auzi zgomotul ― un tunet, un început de furtună. Se-ntoarse,
protejîndu-şi ochii de soare. O imensă coloană de ţărână se ridică la marginea pădurii.
Salcâmii se clătinau de parcă îi dobora furtuna, le pocneau ramurile, rădăcinile le erau
dezgropate din sol, trunchiurile cădeau unele peste altele.
Învăluită în haine neagre umflate de vânt, regina se ridică într-o viteză ameţitoare,
ţinând în braţe trupul moale al lui Lestat, şi o luă spre apus, întorcând spatele
răsăritului de soare.
Khayman scoase un vaier prelung înainte de a se putea controla. Vaierul lui
cutreieră valea întreagă, străpungând tăcerea. Deci venise să îşi caute iubitul.
Ah, bietul iubit, bietul prinţ frumos ca-n poveşti, cu părul de aur...
Dar nu mai era vreme de gânduri sau de vreo acţiune, sau de o dorinţă a inimii
sale; se întoarse spre adăpostul reprezentat de casă; razele soarelui tiveau norii şi
orizontul parcă era focul infernului.
DANIEL se agită în somn. Parcă voia să-mpingă somnul de pe el ca pe o
cuvertură prea groasă. Văzu sclipirea din ochii lui Armand şi-l auzi murmurând: "L-a
luat."