Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Apoi, la un moment dat, în acest secol, un tânăr arheolog, auzind de ele, a urcat
într-o zi pe Muntele Carmel să le viziteze cu o lanternă în mână. La vederea desenelor
făcute de mine cu atâta vreme în urmă, a sărit în sus de emoţie, căci mai văzuse
aceleaşi imagini într-o altă grotă, peste ocean, în munţii de deasupra junglelor din
Peru.
A trecut multă vreme până mi-a ajuns la urechi vestea despre descoperirea
aceasta. El călătorise peste tot, prezentând probele descoperirii sale: fotografii ale
picturilor rupestre, identice în Lumea Veche şi în Lumea Nouă, precum şi un vas scos
din depozitul unui muzeu, o piesă veche datând dintr-o epocă uitată, în care legenda
gemenelor mai circula încă.
Nu vă pot explica ce durere şi ce bucurie am simţit în acelaşi timp, la vederea
fotografiilor desenelor descoperite de el într-o peşteră nu prea adâncă din Lumea
Nouă.
Mekare desenase aceleaşi lucruri ca şi mine; creierul, inima şi mâna ei, atât de
asemănătoare cu ale mele, exprimaseră în desene aceleaşi suferinţe şi dureri. Existau
doar diferenţe infime. Dovada era covârşitoare.
Pluta pe care era Mekare fusese purtată de valurile oceanului apusean până la un
teritoriu necunoscut mie pe vremea aceea. Cu secole înainte ca vreun picior de om să
străbată partea sudică a acelui continent acoperit de jungle, Mekare eşuase acolo şi
probabil că trecuse prin cea mai mare singurătate cu putinţă. Oare câtă vreme a rătăcit
printre păsări şi animale înainte de-a vedea o singură faţă de om?
Durase secole sau milenii această izolare de neconceput? Sau găsise imediat
fiinţe umane care să-i dea curaj sau care să fugă de ea îngrozite? Sau poate că sora
mea îşi pierduse minţile cu mult înainte ca sarcofagul să ajungă pe ţărmul sudamerican?
La întrebările acestea n-am avut niciodată răspuns.
Tot ce ştiam era că rătăcise prin locurile acelea cu mii de ani înainte şi că ea
desenase scenele acelea, la fel cum făcusem şi eu.
Fireşte, i-am oferit acestui arheolog mijloacele materiale pentru continuarea
cercetărilor asupra legendei gemenelor. Am fost în persoană în America de Sud. Am
urcat împreună cu Eric şi cu Mael coasta muntoasă din Peru, la lumina lunii, şi am
văzut desenele surorii mele. Erau extrem de vechi, cu siguranţă că fuseseră făcute în
cursul primei sute de ani de la separarea noastră, poate chiar mai puţin.
Dar n-am mai găsit nici o altă mărturie că Mekare trăia sau că umbla prin junglele
Americii de Sud, sau oriunde altundeva în lume. Era oare atât de adânc îngropată în
pământ, încât semnalele reunite, trimise de Eric şi de Mael, nu ajungeau până la ea?
Dormea şi ea în fundul vreunei peşteri, ca o statuie albă, privind cu ochii în gol, cu
straturi de praf depunându-se pe ea?
Nu pot concepe una ca asta. Nu pot să suport gândul acesta.
Ştiu doar, cum ştiţi şi voi, că acum s-a ridicat şi umblă. S-a scuturat de lungul ei
somn. Oare tot cântecele lui Lestat au trezit-o şi pe ea? Melodiile acelea transmise
electronic prin toate colţurile lumii? Sau poate au trezit-o gândurile miilor de băutori
de sânge care le-au auzit, le-au supus interpretărilor lor, sau, pur şi simplu, au avut o
reacţie la ele? Sau poate a trezit-o avertismentul trimis de Marius că Mama e în
picioare?
E cu putinţă să fi fost o combinaţie din toate aceste semnale, dându-i a înţelege că
a venit momentul să împlinească vechiul blestem. Nu ştiu ce să vă spun. Ştiu doar că
înaintează spre nord, că nu umblă pe o cale dreaptă şi că toate încercările mele de a o
găsi, cu ajutorul lui Eric şi a lui Mael, au eşuat.
Nu pe mine mă caută. Sunt absolut convinsă. O caută pe Mamă. Drumurile
întortocheate ale Mamei o fac să-şi schimbe tot timpul direcţia.