Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Verii evrei din sudul Californiei formau o nemaipomenită echipă de muzicieni, decoratori
şi producători care de cincizeci de ani încoace aveau de a face cu
cinematograful şi cu toate marile stu-diouri de film. Vechea lor casă dintr-o stradă
care dădea în bulevardul Hollywood slujea de adăpost pentru vreo duzină de actori în
şomaj. Jesse putea să locuiască în camerele din pod dacă voia; masa se servea la ora
şase tuturor celor care locuiau sau treceau pe-acolo.
Dar cine era femeia aceasta, Maharet, care fusese din-totdeauna mentorul ei
îndepărtat, dar plin de atenţie, care îi servise de ghid în timpul studiilor, cu scrisorile
ei frecvente, pline de sfaturi, ce-i oferise autoritatea la care ea reacţionase atât de
rodnic, de care în secret avea atâta nevoie?
Toţi verii pe care-i vizitase vreodată Jesse o cunoşteau pe Maharet, care era
pentru ei o prezenţă palpabilă, deşi vizitele ei erau atât de rare, încât deveneau un
eveniment. Ea ţinea arhivele Marii Familii, adică ştia totul despre diversele ramuri, cu
nume atât de diferite, de prin atâtea locuri din lume. Ea era aceea care organiza adesea
reuniunile de familie, ba chiar aranja căsătoriile în scopul de a uni unele ramuri, ea era
cea care nu ezita niciodată să-i ajute la nevoie, câteodată asta însemnând diferenţa
dintre viaţă şi moarte.
Înaintea ei, acesta fusese rolul mamei ei, numită acum Bătrâna Maharet, iar
înainte fusese Mătuşa cea Mare Maharet, şi tot aşa, până departe în trecut, de când îşi
amintea fiecare. "Va fi întotdeauna o Maharet" se zicea din bătrâni în familie, în
italiană sau în germană, în rusă sau în idiş, sau în greacă. Adică, în fiecare generaţie o
descendentă de sex feminin lua numele de Maharet şi obligaţia de a se ocupa de
arhive sau cam aşa se părea, căci numai Maharet cunoştea amănuntele.
"Eu când pot să te văd?" îi scrisese de multe ori, peste ani, Jesse. Colecţionase
toate timbrele de pe scrisorile trimise din Delhi, Rio, Mexic, Bangkok, Tokio, Lima,
Saigon, Moscova.
Familia întreagă era foarte devotată acestei femei şi fascinată de ea, dar între ea şi
Jesse exista încă o legătură, puternică şi secretă.
Din prima copilărie Jesse trecuse prin experienţe "neobişnuite" total diferite de
cele ale oamenilor din jur.
De exemplu, Jesse putea citi gândurile oamenilor, fără să ştie exact cum, fără să
poată da vreo explicaţie verbală. Ştia, când oamenii nu o iubeau sau când o minţeau.
Avea un talent deosebit pentru limbi străine, căci în mod frecvent înţelegea
"esenţialul" chiar dacă nu cunoştea vocabularul.
Şi vedea fantome, oameni sau clădiri care nu puteau fi acolo.
Când era foarte mică, vedea adesea, de la fereastra ei din Manhattan, conturul
neclar, cenuşiu, al unei case elegante. Ştia că nu era adevărat şi asta o făcea să râdă la
început, era caraghios cum apărea şi dispărea, uneori era transparentă, alteori era la fel
de clară ca toată strada, cu luminile aprinse pe după perdelele de dantelă. Trecuseră
ani şi ani până aflase că acea casă-fantomă fusese cândva proprietatea arhitectului
Stanford White. Fusese demolată de foarte multă vreme.
Formele umane pe care le percepea nu erau la început prea clare. Dimpotrivă,
erau doar apariţii rapide, fulgerătoare, care adesea se combinau cu o inexplicabilă
neplăcere pe care o resimţea, trecând prin anumite locuri.
Pe măsură ce crescuse, aceste fantome deveniseră mai clare şi mai persistente. O
dată, într-o după-amiază ploioasă, silueta translucidă a unei femei în vârstă avansase
încet spre ea, apoi o traversase de-a dreptul. Isterizată, Jesse intrase în goană în
magazinul cel mai apropiat, de unde vânzătorii îi chemaseră pe Matthew şi pe Maria
la telefon. Jesse încercase de nenumărate ori să o descrie pe femeia aceea, să-i descrie
faţa tulburată, privirea fixă care părea să ignore realitatea din jur.