Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

De văzut, nu se vedea nimeni; trotuarele străluceau, la fel ca şi obloanele
magazinelor; maşinile mari, parcate lângă trotuar, erau spălate de ploaia ce cădea fără
zgomot pe acoperişurile lor bombate.
Nici picior de om să mă zărească făcând o săritură lungă, ca de pisică, după
vechiul obicei, până pe balcon. M-am uitat înăuntru pe ferestrele murdare.
Nu era nimeni; pereţii erau jupuiţi, cum îi lăsase Jesse. Aici era bătută în cuie o
scândură, de parcă cineva încercase să pătrundă înăuntru prin efracţie şi fusese prins;
dinăuntru mai venea miros de lemne arse, chiar şi după atâţia ani.
Am smuls scândură din cuie, fără zgomot; dar pe dinăuntru era un lacăt. Aş putea
oare face apel la noile mele puteri? Aş putea să-l fac să se deschidă? De ce mă făcea
să sufăr atât de tare orice gând care avea de-a face cu ea, care mi-aducea aminte de
faptul că-n acea ultimă clipă aş fi putut să o salvez; aş fi putut face în aşa fel, încât
capul şi trupul să se unească din nou, chiar dacă avusese de gând să mă distrugă
primul, chiar dacă nu mă strigase pe nume.
M-am uitat la micul lacăt. Răsuceşte-te, deschide-te. Cu lacrimi în ochi, am văzut
cum scârţâie metalul, l-am văzut mişcându-se. Doar un mic spasm în creier, cu ochii
la el; apoi uşa s-a deschis brusc şi au scârţâit balamalele, de parcă le-mpinsese cât
colo un curent de aer.
El era în holul cel mare, uitându-se prin uşa întredeschisă la camera Claudiei.
Purta o haină poate un pic mai scurtă decât cele de pe vremea noastră; dar arăta
foarte asemănător celui ce fusese în secolul anterior; atât de bine, că durerea mea s-a
intensificat. Pe moment nici nu m-am putut mişca. Aş fi putut să-l iau drept o
fantomă: cu părul lung, negru, în dezordine, ca pe vremuri, cu ochii aceia verzi plini
de o veşnică mirare melancolică, cu braţele atârnându-i moi, pe lângă corp.
Cu siguranţă că n-o făcuse dinadins, ca să se confunde cu contextul. Totuşi, era
fantoma celui ce trăise în acest apartament, în care Jesse se speriase atât de cumplit şi
unde simţise înfricoşătoare senzaţii ale vechii atmosfere pe care nici eu n-o uitasem.
Şaizeci de ani aici, familia nelegiuită. Şaizeci de ani, Louis, Claudia şi Lestat.
Aş putea auzi clavecinul dacă aş încerca? Pe Claudia cântând Haydn; păsările
cântând şi ele în colivii, căci întotdeauna muzica le excita; toată sunetele acestea
făcând să vibreze mărgelele de cristal care decorau abajururile lămpilor cu gaz şi
clopoţeii atârnaţi la uşa din spate, chiar la capătul scărilor de metal în spirală.
Claudia. Un chip pe un medalion; sau un mic portret pictat pe un suport oval de
porţelan şi păstrat împreună cu o meşă de păr blond într-un sertar. Cât de mult i-ar fi
displăcut o asemenea imagine, o imagine atât de lipsită de graţie!
Claudia, care mi-a înfipt un cuţit în piept, l-a răsucit în rană să pătrundă cât mai
adânc şi a stat să se uite cum îmi ţâşnea sângele pe cămaşă. Mori, tată. O să te închid
într-un coşciug pentru veşnicie.
Pe tine am să te ucid primul, prinţul meu.
Am revăzut-o sub forma ei de copilă pe moarte, înfăşurată în cuverturile soioase;
am simţit în nări duhoarea bolii. Am revăzut ochii negri ai reginei, nemişcată pe
tronul ei. Le-am sărutat pe amândouă, pe Frumoasele din Pădurea Adormită!
Claudia, Claudia, trezeşte-te, Claudia... Aşa, iubito, trebuie să bei cât mai mult
ca să te înzdrăveneşti...
Akasha!
Cineva mă zgîlţâia.
― Lestat! mi-a zis.
Zăpăceală.
― Ah, Louis, iartă-mă. Holul neglijat, întunecat. M-am cutremurat. Am venit