Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

vocea i se asprise uşor, era mai joasă, dar continuă în acelaşi ritm.
― Ce-i, în definitiv, o comunitate mică, făcută din câteva sate? Ce însemnătate
are un popor mic sau o viaţă?
Mii de astfel de popoare sunt îngropate sub pământ. Aşa a fost şi cu poporul
nostru.
Tot ce ştiusem, tot ce fusesem, fusese pustiit într-o singură oră. O armată bine
antrenată n-avusese nevoie de mai mult ca să-i măcelărească pe păstorii noştri, pe
femei şi pe cei tineri şi neajutoraţi. Satele noastre fuseseră rase de pe suprafaţa
pământului; tot ce putuse să ardă fusese ars.
Pe munte şi în satul de la poalele lui, n-am mai simţit decât prezenţa fantomelor
celor ucişi; o mare de fantome, unele atât de agitate şi de tulburate din cauza violenţei,
că nici nu voiau să se desprindă de pământ de groază şi de durere, altele ridicându-se
din trupuri ca să nu mai sufere.
Iar duhurile ce puteau face?
Au însoţit cortegiul nostru până în Egipt, atacându-i în toate felurile pe purtătorii
litierei în care eram legate noi două, strânse una lângă alta şi plângând tot timpul.
Seara, când cortegiul se oprea, stârneau un vânt care lua pe sus corturile şi le
împrăştia. Dar regele continua să-i încurajeze pe soldaţi, zicându-le că n-au de ce să se
teamă. Regele le dădea încredere, spunându-le că zeii egipteni erau mai puternici
decât demonii stârniţi de vrăjitoare. Dându-şi seama că duhurile nu erau în stare de
mai mult, soldaţii i se supuneau.
În fiecare seară, regele ordona să fim aduse în faţa lui. Ne vorbea pe limba
noastră, destul de comună în vremea aceea, vorbită de la Tigru şi Eufrat până pe
coastele Muntelui Cârmei. "Sunteţi vrăjitoare vestite, ne spunea el cu o voce blândă şi
exasperant de sinceră. Pentru asta v-am lăsat în viaţă, deşi sunteţi mâncătoare de carne
de om, ca tot poporul vostru, deşi v-am surprins asupra faptului când v-am atacat. Vam
cruţat ca să profit de înţelepciunea voastră; eu şi regina mea dorim să învăţăm cât
mai multe de la voi. Spuneţi ce doriţi ca să vă treacă durerea şi fac totul. Acum sunteţi
sub protecţia mea; eu vă sunt suveranul."
Plângând, refuzând să-l privim în ochi, nerăspunzând, rămâneam în faţa lui până
ce se plictisea de noi şi ne trimitea să dormim în litiera aceea mică ― un soi de cutie
de lemn cu mici ferestruici ― cum dormisem şi până atunci.
O dată singure, ne reluam conversaţiile fără să rostim vreo vorbă sau în limba
noastră codificată, cu cuvinte prescurtate şi cu gesturi pe care numai noi două le
înţelegeam. Ne-am adus aminte ce-i anunţaseră mamei duhurile şi cum căzuse ea la
pat după primirea scrisorii de la regele din Kemet şi cum nu se mai înzdrăvenise după
aceea. Dar tot nu ne era frică.
Eram, de fapt, prea îndurerate ca să ne temem. Parcă murisem şi noi o dată cu
ceilalţi pe care-i văzuserăm masacraţi, o dată cu mama, al cărei trup suferise acel teribil
sacrilegiu. Nu ne puteam închipui ceva mai rău. Eram împreună, singurul lucru
mai rău putea fi să fim despărţite.
În timpul acestei lungi călătorii spre Egipt am avut parte de o mângâiere pe care
n-aveam să o uităm. Intendentul regelui, Khayman, veghea asupra noastră cu multă
milă, făcea tot ce putea, în secret, să ne uşureze suferinţele.
Maharet se opri şi se uită spre Khayman, care-şi ţinea mâinile încrucişate pe masă
şi privea în jos. Părea să fie cufundat în amintirile despre care povestea Maharet.
Acceptă omagiul lui Maharet, dar nu păru mai consolat. În cele din urmă, ridică spre
ea ochii în semn de recunoştinţă amestecată cu curiozitate. Dar nu puse nici o
întrebare. Îşi plimbă privirea peste ceilalţi, conştient de atenţia pe care i-o dădeau cu
toţii, trecu peste privirea cu care-l fixa Armand, apoi peste cea a lui Gabrielle, dar, din