Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Fii sigură de dragostea mea care nu încape în vorbe. Când ajungi acasă, o să
găseşti o altă scrisoare de la mine. Cândva, într-o noapte, peste câţiva ani, o să
rediscutăm despre istoria familiei. Poate că vei putea atunci să devii ajutoarea mea
pentru ţinerea arhivelor, dacă vei mai dori. Pentru moment însă nu trebuie să te laşi
acaparată de această sarcină. Nu trebuie să-ţi sacrifici cei mai frumoşi ani din viaţa ta.
Cu toată dragostea, a ta pentru totdeauna, Maharet
JESSE n-o mai revăzuse niciodată.
Scrisorile soseau cu aceeaşi regularitate, pline de afecţiune, de interes, de sfaturi.
Dar n-avea să mai fie nici o vizită. Jesse nu mai primi nici o invitaţie în casa din
pădurea Sonoma.
În lunile următoare Jesse fusese copleşită de daruri, între altele o casă veche în
piaţa Washington din Green-wich Village, a maşină nouă, o substanţială sumă în plus
la venitul ei lunar, fără să mai vorbim de obişnuitele bilete de avion pentru a face
vizite diverşilor membri ai familiei din lumea întreagă. La momentul cuvenit Maharet
îi finanţase chiar o bună parte din misiunea arheologică întreprinsă de Jesse la Ierihon.
De fapt, în toţii anii care urmaseră, Jesse nici nu apuca să formuleze o dorinţă, că ea îi
era împlinită.
Totuşi, Jesse rămăsese profund marcată de vara aceea. O dată, la Damasc, îl
visase pe Mael şi se trezise plângând.
TRĂIA la Londra şi lucra la British Museum când începură să-i revină în forţă
amintirile. Nu-şi dăduse niciodată seama ce anume provocase acest fenomen. Poate
că, pur şi simplu, ceea ce spusese Maharet ― O să uiţi ― nu mai avea efect. Dar s-ar
fi putut să fie altceva la mijloc. Într-o seară, trecând prin piaţa Trafalgar îl văzuse pe
Mael sau poate era cineva care semăna perfect cu el. Bărbatul, la o distanţă bunicică
de ea, o privise cu insistenţă când ridicase şi ea ochii şi-l văzuse. Totuşi, când ea îi
făcuse cu mâna, el îi întorsese spatele şi plecase fără să dea vreun semn că o cunoştea.
Fugise după el, încercase să-l ajungă, dar el dispăruse fără urmă.
Rămăsese jignită, decepţionată. După trei zile însă primise un cadou anonim, o
brăţară din argint bătut. Era o veche bijuterie celtică, descoperise ea apoi, probabil că
făcea o avere. Era oare cu putinţă ca Mael să-i fi trimis obiectul acela superb şi
nepreţuit? Ea aşa voia să creadă.
De fiecare dată când strângea în mână brăţara, îi simţea prezenţa. Îşi amintea de
seara aceea de demult, când vorbiseră de fantomele fără minte. Zâmbea fără să vrea.
Era ca şi cum ar fi fost lângă ea, ca şi cum ar fi strâns-o în braţe şi ar fi sărutat-o. Îi
povestise lui Maharet în următoarea scrisoare de cadoul primit. Nu se mai despărţise
niciodată de brăţară.
Jesse ţinea un jurnal în care-şi nota amintirile ce-i reveneau. De asemenea, visele
şi amănuntele de care-şi amintea prin câte o străfulgerare. Dar despre asta nu-i sufla
nici o vorbă lui Maharet în scrisori.
Fusese şi îndrăgostită la Londra, dar povestea se terminase prost şi se simţea
singură. Atunci alesese Ordinul Talamasca momentul de a intra în contact cu ea, iar
viaţa ei îşi schimbase definitiv cursul.
JESSE locuia într-o casă veche de lângă Chelsea, nu departe de casa unde locuise
cândva Oscar Wilde. Tot pe-acolo trăise la un moment dat şi James McNeill Whistler,
apoi Bram Stoker, autorul romanului Dracula. Jesse iubea cartierul. Fără să fi ştiut,