Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

ce, cu gesturi precise, făcea manevrele pentru a pleca.
În vremea asta Lestat se învârtea de colo-colo într-o adevărată criză de furie.
Înnebunit că i se fură posibilitatea de a se război, se urcă, în cele din urmă, în maşină,
la insistenţele celorlalţi doi.
În vreme ce maşina se strecura cu dibăcie printre tinerii care o înconjurau,
băutorii de sânge izbucneau în flăcări ca nişte torţe aprinse în toate direcţiile. Din
trupurile lor se ridicau, într-o tăcere oribilă, blesteme, urlete, întrebări finale.
Khayman îşi acoperi faţa. Maşina ajunsese la jumătatea drumului spre porţile de
ieşire, când mulţimea o sili să se oprească. Urlau alarmele; cineva dădea ordine; mulţi
tineri zăceau pe jos cu membrele fracturate. Muritorii urlau de durere şi panică.
Găseşte-l pe Armand, se gândi Khayman. Dar la ce bun? îi vedea cum ard cu toţii
în orice direcţie s-ar fi uitat, cu flăcări portocalii şi albastre, care deveneau subit albe
când pârjolul era la culme, ca apoi să se vadă pe asfalt resturi arse de stofă. Cum ar fi
putut să se interpună între flăcări şi Armand? Cum ar fi putut să-l salveze pe novicele
Daniel?
Se uită înspre colinele din zare, la silueta minusculă care lucea pe cerul întunecat,
nevăzută de cei care urlau şi fugeau, şi cereau ajutor în jurul lui.
În clipa aceea simţi şi el văpaia; îl atinse, ca la Atena. O simţi jucându-i-se pe
faţă, îi făcu ochii să lăcrimeze. Fără să clipească, continuă să fixeze sursa aceea
minusculă de la distanţă. Şi, fără să ştie de ce, se hotărî să nu răspundă loviturii, mai
degrabă să constate ce efect avea asupra lui. Toate fibrele corpului îi spuneau să dea o
replică. Dar el rămase nemişcat, golit de orice gând, simţindu-şi doar sudoarea
şiroind. Văpaia îl înconjură, îl îmbrăţişa. Apoi se îndepărtă, lăsându-l în pace,
înfrigurat şi mai rănit în suflet decât oricând. Rosti în şoaptă o rugăciune: Fie ca
gemenele să te distrugă.
Daniel
FOC! Daniel recunoscu izul de materie grasă arzând şi, în acelaşi moment, avu
imaginea flăcărilor care se ridicau ici şi colo prin mulţime. Gloata nu mai reprezenta o
protecţie acum. Flăcările păreau să vină de la mici explozii, iar adolescenţii,
înnebuniţi, alergau să scape de ele, doar ca să se izbească unii de alţii în panică.
Zgomotul. Daniel îl percepu din nou. Se mişca pe deasupra lor. Armand îl trase
înapoi spre zidul clădirii. N-avea rost să mai înainteze. Nu mai puteau ajunge la
Lestat.
Şi nu exista nici un fel de adăpost. Trăgându-l pe Daniel după el, Armand se
retrase din nou în sala de concerte. La intrare trecu pe lângă ei o pereche de vampiri
îngroziţi care puţin după aceea explodară.
Oripilat, Daniel rămase cu ochii la cele două schelete care sclipeau în flăcările
galbene-albăstrui, topindu-se. În spatele lor, în sala goală, o altă siluetă fu lovită în
plină goană de aceleaşi flăcări cumplite. Răsucindu-se, învârtin-du-se, se prăbuşi pe
ciment, iar din hainele care nu mai conţineau nimic se ridică fum. Pe ciment se formă
o mică băltoacă de materie grasă, care se uscă aproape instantaneu, în vreme ce
Daniel privea încă.
Ieşiră iarăşi afară, o luară la fugă printre muritori, de data asta îndreptându-se
spre porţile de ieşire din parcare, la zeci de metri distanţă.
Brusc, Daniel avu impresia că zboară, atât de repede se mişcau. Lumea nu mai
era decât un amestec ciudat de culori. Până şi ţipetele înspăimântate ale muritorilor se