Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

dinţi, lăsând durerea să crească, apoi să se diminueze. Furios, am strâns pumnii, dar nam
făcut nimic.
S-a ridicat, cu părul unduindu-i pe spate, şi a traversat dalele de gresie până la
porţile prăbuşite; mergea ridicându-şi uşor umerii, curbându-şi spatele, de parcă voia
să se strângă în sine.
Brusc, iar s-au auzit vocile, ajungând la apogeu înainte ca eu să le pot opri. Apoi
s-au potolit, ca un val care se retrage după o mare inundaţie.
Am văzut iar pantele munţilor în jur; am văzut casa în ruină. Ameţeala, durerea
loviturii se duseseră, dar tremuram.
S-a întors să se uite la mine, încordată, cu trăsăturile ascuţite, cu ochii
transformaţi într-o dungă.
― Atât de mult înseamnă ei pentru tine? Ce-ţi închipui că vor face? Crezi că
Marius mă va convinge să-mi schimb planul? Eu îl cunosc pe Marius, nu ca tine. Eu
ştiu perfect cum îi merge mintea. E la fel de lacom ca şi tine. Îţi închipui că oricine mă
poate manipula cum vrea? Eu m-am născut să fiu regină. Am domnit întotdeauna;
chiar şi din criptă am domnit. Brusc, i s-a întunecat privirea. Am auzit vocile, un
zgomot surd care-mi bîzîia în urechi. Am domnit chiar dacă nu mai eram decât o
legendă, chiar dacă existam numai în minţile celor care mi se aruncau la picioare.
Veneau prinţi să-mi cânte, îmi aduceau ofrande, îmi adresau rugăminţi. Şi ce vrei tu
acuma? Să renunţ la tronul meu, la destinul meu, pentru tine?
Ce puteam să-i răspund?
― Îmi citeşti în inimă ca într-o carte deschisă, i-am răspuns. Ştii bine ce vreau, să
mergem la ei şi să le dai şi lor ocazia, aşa cum mi-ai dat-o mie, să se exprime în privinţa
planurilor tale. Poate vor găsi ei cuvintele pe care eu n-am fost în stare să le
găsesc. Poate că ei ştiu lucruri pe care eu nu le ştiu.
― Dar înţelege, Lestat, eu nu-i iubesc. Pe ei nu-i iubesc, aşa cum te iubesc pe
tine. Aşa că ce-mi pasă ce-au de spus? N-am răbdare să-mi pierd timpul cu ei!
― Dar ai nevoie de ei. Chiar tu ai spus-o. Cum ai putea să îţi începi planurile fără
ei? Să începi cu adevărat, nu ca până acum, umblând printre ţăranii aceştia neştiutori,
să începi acţiunea în marile oraşe, unde oamenii îţi vor ţine piept. Tu însăţi îi numeai
îngerii tăi.
A scuturat tristă din cap.
― N-am nevoie de nimeni, a replicat, cu excepţia...cu excepţia...
A ezitat, apoi faţa i s-a crispat. Era ea însăşi surprinsă.
Am scos un sunet slab, ca un geamăt, exprimând toată mâhnirea neputincioasă pe
care o resimţeam. Mi s-a părut că o umbră îi traversează privirea. Vocile păreau să se
ridice din nou, nu în urechile mele, ci într-ale ei. S-a uitat la mine, dar nu mă vedea.
― Pe toţi, pe toţi am să vă distrug dacă voi fi obligată, a spus, căutându-mă din
ochi, negăsindu-mă. Poţi să crezi ce spun. De data asta, nu mă dau bătută; nu mă
retrag iarăşi. Ţin să-mi realizez visurile.
Am întors capul, am privit dincolo de porţile dărâmate, dincolo de marginea
rîpoasă a stâncilor, în josul văii. Ce n-aş fi dat să mă trezesc din coşmarul acesta. Aş fi
dispus să-mi provoc singur moartea? Aveam ochii plini de lacrimi, privind peste
câmpiile întunecate. Ce laşitate să mă gândesc la aşa ceva! Doar eu eram la originea
tuturor necazurilor, nu aveam nici o scăpare.
Stătea tot nemişcată, în ascultare; a clipit apoi încetişor, iar umerii i s-au mişcat
ca sub o imensă povară interioară.
― De ce refuzi să crezi în mine? a zis.
― Renunţă la himere, am răspuns. Părăseşte planurile acestea. M-am apropiat şi
am luat-o în braţe. S-a uitat la mine, parcă ameţită. Ne aflăm într-un loc unde timpul