Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

urmă. Bun, nu era chiar o călătorie de-adevăratelea. Era ca şi cum ar fi putut să vadă
la distanţă, de parcă s-ar fi uitat la lucruri de departe, întins liniştit, se gândea de pildă
la un loc anume, îndepărtat, pe care voia să-l vadă, şi brusc era chiar acolo. E drept că
existau şi muritori care puteau face asta, ori în vis, ori când erau treji, dar numai după
ce se concentrau cu mare grijă. Uneori trecea pe lângă corpurile lor adormite şi-şi
dădea seama că spiritul lor călătorea. Dar de văzut acele suflete, nu le vedea niciodată.
Nu vedea nici fantome sau vreun soi de spirite, de altfel....
Dar ştia de existenţa lor. Existau în mod obligatoriu.
Îşi amintea vag că, pe când era muritor, preoţii de la templu îi dăduseră să bea o
poţiune foarte puternică graţie căreia făcuse o călătorie de acelaşi gen, ieşise din
corpul lui şi urcase spre firmament. Apoi preoţii îl chemaseră înapoi. El nu voise să
revină. Se găsea printre cei dragi care muriseră. Dar ştiuse că era obligat să se
întoarcă. Asta se aştepta de la el.
Era adevărat, fusese fiinţă umană. Categoric. Îşi amintea încă ce senzaţie îi
dăduse sudoarea de pe pieptul gol când se întinsese în camera aceea plină de praf, iar
preoţii îi aduseseră poţiunea. Îi fusese frică. Dar pe atunci era obligatoriu pentru toţi
să treacă prin experienţa asta.
Poate era mai bine că acum era ce era, ca să fie în stare să zboare cu corp cu tot.
Faptul că nu ştia, că nu şi amintea, că nu înţelegea de ce acum putea face astfel de
lucruri şi de ce se hrănea doar cu sânge uman îl tortura profund.
La Paris se ducea să vadă filmele cu "vampiri", întrebându-se ce era adevărat din
ele şi ce era fals. Tot felul de lucruri i se păreau familiare, dar multe altele erau
stupide. Lestat se inspirase pentru costumaţie din filmele astea vechi, în alb şi negru.
Majoritatea "creaturilor întunericului" purtau acelaşi costum: pelerina neagră, cămaşa
albă cu plastron, superbul frac negru, pantalonii negri.
Ce prostie, dar filmele acelea îl consolau. La urma urmelor, era vorba de băutori
de sânge, care se purtau frumos, care iubeau poezia şi care sugeau sângele muritorilor.
Îşi cumpărase toate benzile desenate despre vampiri şi tăiase din reviste pozele
unor frumoşi băutori de sânge, ca Vampirul Lestat. Poate că ar trebui să încerce şi el
un costum din acelea; asta l-ar consola. I-ar da impresia că face parte dintr-un grup,
chiar dacă ar fi unul fictiv.
La Londra, intrând după miezul nopţii într-un magazin cufundat în întuneric, îşi
găsise costumul de vampir. Haină, pantaloni, pantofi de lac, o cămaşă apretată ca o
foaie de papirus, o cravată albă. Ah, da, şi o superbă pelerină neagră de catifea, cu
căptuşeală de satin alb; îi atârna până la podea.
Se răsucise cu graţie în faţa oglinzii. Ce l-ar fi invidiat Vampirul Lestat! Şi când
te gândeşti că el, Khayman, nu era un muritor deghizat în vampir pe scenă; el era
veritabil, îşi pieptănase părul negru pentru prima oară. Găsise parfumuri şi unguente
în vitrinele de sticlă şi se aranjase cum se cerea pentru o seară excepţională în oraş.
Descoperise undeva câteva inele şi butoni de aur.
Ei, da, acum arăta bine, cum fusese cândva în alte veşminte. Şi deodată, cei de pe
străzile Londrei îl adorau! Făcuse deci ceea ce trebuia. Îl urmau peste tot în plimbările
sale iar el zâmbea şi saluta pe toată lumea şi le făcea şi cu ochiul din când în când.
Chiar când ucidea era mai plăcut. Victima rămânea vrăjită, ca şi cum recunoştea
spectrul care o ataca, ca şi cum înţelegea. Se apleca, aşa cum făcea Vampirul Lestat în
filmele de la televizor şi bea mai întâi cu blândeţe din artera de la gât, înainte de a-şi
face victima bucăţele.
Desigur că toate astea nu erau decât o glumă. O mascaradă banală, care n-avea
nimic de-a face cu existenţa reală a unui băutor de sânge, cu groaznicul secret de care
îşi aducea vag aminte din când în când şi pe care se grăbea să-l uite din nou. Oricum,