Anne Rice – cronicile vampirilor 3 (Regina damnatilor) - CARTE BUNA

Şedea pe patul ei, sprijinită de perne şi-mbrăcată cu o cămaşă lungă de noapte. Îi
povestea lui Maharet că o văzuse iarăşi pe maică-sa, că fusese pe terasă. Dar nu era
decât o mică parte din tot ce povestise, pentru că i se păruse că stăteau de vorbă
amândouă de ore întregi. Despre ce oare? Maharet îi spusese că o să uite totul.
Of, Doamne, câtă silinţă îşi dăduse apoi ca să îşi amintească. Amintirile acelea
trunchiate o chinuiseră ani de zile. Maharet îşi lăsase pe spate părul bogat şi lucios. Se
plimbaseră împreună prin casa întunecată ca două fantome, Maharet o strânsese în
braţe, din când în când o sărutase, iar la rândul ei, o luase în braţe pe Maharet. Corpul
lui Maharet parcă era o piatră tare care respira.
Urcaseră într-o cameră secretă care se găsea tocmai în vârful muntelui. Erau
acolo nişte calculatoare enorme care bîzîiau şi tot felul de lumini roşii care clipeau ici
şi colo. Pe un ecran dreptunghiular ce se întindea pe tot peretele străluceau luminiţele
unui enorm arbore genealogic prefigurat electronic. Acesta era arborele Marii Familii,
ale cărui ramuri mergeau cu câteva milenii în trecut. Totul pornea dintr-o singură şi
unică rădăcină! Filiaţia luată în consideraţie ţinea de mame, aşa cum se făcuse
întotdeauna la popoarele vechi: la egipteni, de pildă, descendenţa se făcea prin
prinţesele de sânge regal. La fel se petrecuse şi cu triburile ebraice până în zilele
noastre.
În momentul acela Jesse înţelesese toate amănuntele, numele de locuri străvechi,
începuturile omenirii! ― Doamne, oare chiar cunoscuse punctul de unde începuse
totul? Avusese în faţă sutele de generaţii materializate sub formă grafică în faţa
ochilor? Observase evoluţia familiei prin ţările antice din Asia Mică şi Macedonia,
apoi în Italia, în întreaga Europă, pe urmă în Lumea Nouă! Aceasta putea fi, în
definitiv, arborele oricărei familii!
Niciodată după aceea nu mai fusese în stare să îşi reamintească detaliile acestui
imens arbore electronic. Maharet îi spusese doar că o să uite totul. Era miraculos că
totuşi îşi mai amintea câte ceva.
Ce altceva se mai întâmplase? Care fusese obiectul lungii lor conversaţii?
Maharet plânsese, asta şi-o amintea. Plânsese, scoţând micile sunete feminine pe
care le scoate orice femeie când plânge. Niciodată nu i se păruse atât de frumoasă; cu
trăsăturile brusc îndulcite, totuşi luminoase, cu puţinele riduri extrem de fine abia
vizibile. Oricum, erau într-un loc puţin luminat, Jesse nu vedea nimic distinct. Îşi
amintea de faţa aceea arzând ca un cărbune aprins în întuneric, cu ochii verzi
înrouraţi, dar atât de emoţionanţi, cu genele blonde lucind de parcă ar fi fost pudrate
cu aur fin.
Erau aprinse luminări în cameră. În faţa ferestrelor se ridica pădurea. Jesse o
implorase, apoi protestase. Dar, Doamne sfinte, care fusese subiectul discuţiei?
O să uiţi totul. Nu-ţi vei aminti nimic.
Când deschisese ochii a doua zi la lumina soarelui, ştiuse că totul luase sfârşit, că
plecaseră. În primele clipe nu-şi amintise chiar de nimic, decât că se spusese ceva irevocabil.
Apoi găsise pe măsuţa de noapte o scrisoare:
Draga mea,
Nu-ţi prieşte să te afli în jurul nostru. Mi-e teamă că ne-am ataşat prea mult cu
toţii de tine, că te influenţăm mult prea mult şi că te împiedicăm să-ţi continui cariera
pe care ţi-ai ales-o.
Te rog să ne ierţi că te-am lăsat singură atât de brusc. Sunt convinsă că pentru
tine e mai bine aşa. Am lăsat vorbă să te ducă maşina la aeroport. Avionul tău pleacă
la ora patru. Matthew şi Maria te vor aştepta la New York.