cartea a doua

zgomot mare. Înaintea lui Judah ea se lăsă la pământ şi îi îmbrăţişă
genunchii. Faţa-i era aproape cu totul acoperită de părul negru care
plin de praf îi cădea în şuviţe dezordonate.
— O, Amrah, bună Amrah, îi zise el; să-ţi ajute Dumnezeu,
căci eu nu pot.
Ea nu era în stare să vorbească. El se plecă spre dânsa şi-i
şopti:
— Trăieşte, Amrah, pentru Tirzah şi pentru mama! Ele se
vor reîntoarce, şi...
Un soldat o smulse la o parte. Ea sări şi grăbi pe poartă şi
prin coridor, în curtea deşartă.
— Lăsaţi-o, zise ofiţerul; o să punem sigilii pe casă şi o s-o
zăvorâm; atunci are să moară de foame aici.
Soldaţii îşi reluară lucrul lor; când terminară, trecură în
partea de la apus, şi zăvorâră şi intrarea de-acolo. Palatul familiei
Hur stătea acum gol, pustiu.
Cohorta îşi reluă marşul înapoi la cetate. Procuratorul rămase
mai mult timp aici, ca să-şi îngrijească rana de la cap şi să dea
dispoziţii cu privire la prizonieri.
După zece zile, se arătă în piaţă.
100
CAPITOLUL VII
În ziua următoare veni un detaşament de soldaţi la palatul
pustiit, ca să închidă definitiv intrările. Colţurile aripilor porţilor
fură pecetluite cu ceară şi pe ziduri se lipiră afişe, pe care scria în
latineşte: „Aceasta e proprietate a împăratului”.
Încrezători în ei, romanii erau convinşi că acest simplu aviz
era îndestulător; dar aşa şi era în realitate.
După o altă zi, iarăşi, sosi o trupă de zece călăreţi sub
comanda unui căpitan, venind de la Ierusalim spre Nazaret la nord.
Sosi în localitate pe la amiază.
Nazaret era pe atunci un sat neînsemnat, cu puţine case
risipite pe o coastă; singurul drum era o potecă bătută de turme. La
sud se întindea, sub sat, marele şes Esdrelon, şi de pe o înălţime de
la vest se putea zări ţărmul Mării Mediterane, ţinutul de dincolo de