cartea a doua

104
CARTEA A TREIA
CAPITOLUL I
La câteva mile spre sud-vest de Napoli era situat oraşul
Misenum, în capătul unui promontoriu cu acelaşi nume. În ziua de
astăzi n-au mai rămas decât ruine din oraşul odinioară înfloritor. În
anul 24 al erei noastre, în care vrem să-l călăuzim pe cititor, era
chiar unul din punctele cele mai importante al ţărmului de vest al
Italiei.
Călătorul, care în anul sus pomenit, ar fi voit să guste priveliştea
minunată ce se oferea în jurul promontoriului, trebuia să urce
un zid, de unde, cu spatele spre oraş, putea să admire Golful
Napoli, nu mai puţin încântător atunci ca şi în vremea de astăzi. Un
spectacol, pe care azi nu-l mai are călătorul din zilele noastre, era
jumătate din flota de rezervă a Romei, ancorată sau plutind pe ape.
Astfel Misenum era mai potrivit ca oricare alt loc, pentru întâlnirea
a trei oameni mari, care de aici în tihnă porneau să-şi împartă
lumea între ei.
Pe atunci era în zidul cetăţii o poartă spre mare; pe acolo se
ajungea la un dig larg, ce înainta mai multe stadii afară.
Într-o seară răcoroasă de septembrie, paznicul se sprijinea
nepăsător de zidul de deasupra porţii, când deodată voci zgomotoase
îi răsunară la ureche; privi în sus şi văzu pe mai mulţi care, în
discuţie agitată, coborau strada. Apoi recăzu în nepăsarea lui.
Erau vreo douăzeci sau treizeci de inşi, cei mai mulţi sclavi.
Aceştia purtau facle care răspândeau puţină lumină, dar cu atât mai
mult fum. Domnii mergeau la braţ înainte. Unul din ei, om de vreo
cincizeci de ani şi cam chel, purta pe capu-i pleşuv o cunună de
lauri. El părea a fi, după atenţia ce i se arăta, centrul vreunei
sărbători. Toţi purtau togi largi de lână albă, cu tiv lat de purpură.
Paznicului îi fusese de ajuns o privire; cunoscu numaidecât că erau