cartea a doua

Iosif se gândi, dar în sfârşit răspunse:
— Invitarea ta e prietenoasă. Acum, ori va fi ori nu va fi loc
pentru noi în casa asta, noi vom merge să-i vedem pe ai tăi. Eu
vreau totuşi să vorbesc cu paznicul porţii. Mă-ntorc numaidecât.
Lăsă străinului hăţul şi-şi făcu drum prin mulţime. Paznicul
şedea pe un trunchi mare de cedru, înaintea porţii. Îndărătul lui, o
suliţă era sprijinită de zid; un câine sta pe trunchi alături de el.
— Pacea lui Iehova să fie cu tine! zise Iosif când ajunse
lângă paznic.
— Ce mi-ai urat, de aceea să ai parte şi tu şi ai tăi cu îmbel-
şugare, răspunse paznicul grav, fără a se mişca din loc.
— Eu sunt din Betleem, zise Iosif în felul lui chibzuit. N-ar fi
aici loc pentru...
— Nu, aici nu!
— Despre mine trebuie să fi auzit; eu sunt Iosif din Nazaret.
Aceasta e casa strămoşilor mei. Descind din neamul lui David.
Pe vorbele acestea îşi întemeia Iosif speranţa. Dacă nici ele
n-aveau să producă efect, orice altă stăruinţă ar fi fost de prisos,
orişice bacşiş ar fi oferit paznicului. A fi un urmaş din Iuda, trecea
drept cinste faţă de celelalte seminţii; dar a fi un urmaş din David,
era cea mai mare distincţie cu care se putea lăuda un evreu. Mai
mult de o mie de ani trecuse, de când fostul păstoraş întemeiase, ca
succesor al lui Saul, o familie regească. Războaie, nenorociri,
schimbări de tron, diferitele vicistitudini ale timpurilor, reduseseră
pe urmaşii lui, în ce priveşte starea materială, până la evreii de
rând; pâinea trebuia să şi-o câştige cu muncă ordinară; totuşi, un
avantaj pentru ei era sfinţenia tradiţiei la evrei; orişiunde erau
recunoscuţi, în Israel, erau trataţi cu respect, ba chiar cu oarecare
veneraţie.
Când Iosif zicea: „Aceasta e casa strămoşilor mei”, nu
spunea decât purul adevăr; era cu adevărat aceeaşi casă în care
gospodărise Ruth ca nevasta lui Booz; casa în care se născuse Iesse
şi cei zece fii ai ei, şi David, cel mai mic dintre ei; casa în care
venise Samuel să caute un rege, pe care l-a găsit; casa pe care
David a dăruit-o fiului lui Berzilai, credinciosul Galaadit; casa în
care Ieremia a mântuit prin rugăciune rămăşiţele poporului său ce
fugea de babilonieni.
36