cartea a doua

cumpănire – n-avea decât să spună un cuvânt – el era stăpânul.
Ben Hur stătea pe terasă şi privea tabloul de jos, fără să se
gândească numai la propria lui soartă. Era tânăr, frumos, bogat,
cult, din nobleţe veche şi nu demult fusese primit în cele mai înalte
cercuri ale elitei din Roma – putea să aspire aici la onoruri, la
realizarea tuturor ambiţiilor sale – şi acum trebuia să renunţe la
toate câte-i oferise viaţa. Trebuia să se expună unei primejdii
sigure, inevitabile. Să întreprindă un război, fără şansă de izbândă
contra împăratului, numai din acel cult mistic pe care îl purta în
suflet pentru acel rege, învăluit în mister. Şi totuşi îl ademenea
onoarea încrederii amicilor săi, conştiinţa că va lupta ca să
găsească o patrie. Numai cine a trăit multă vreme pribeag, fără
patrie, poate să înţeleagă puternica vrajă a acestui cuvânt.
Mai avea un motiv. În lumea aceasta plină de viclenii care
pentru cei slabi are deviza: bucuria plăcerilor momentului! – în
lumea aceasta înşelătoare unde cei mulţi nu văd decât partea ei
strălucitoare, Ben Hur găsise o tovarăşă.
— Ai fost tu la Roma? o întrebă el.
— Nu, răspunse Estera.
— Ai vrea odată să te duci?
— Nu cred.
— De ce?
— Mă tem de Roma, răspunse ea, cu o uşoară tremurare a
glasului.
El se uită la ea. Alături de el ea, mititică, părea un copil. Nu
putea să-i vadă bine faţa, în obscuritatea nopţii, dar învălui toată
făptura ei într-o privire plină de gingăşie. Aşa stătuse surioara lui
pierdută, lângă dânsul, în noaptea aceea fatală când procuratorul
Gratus adusese nenorocirea peste casa lor. Sărmana Tirzah, unde o
fi ea? Amintirile acestea îi deşteptară un sentiment de tandreţe
pentru Estera. Nu era sora lui, dar niciodată n-o putea privi ca pe o
servitoare, şi împrejurarea că era într-adevăr servitoarea lui, îl
făcea să fie îndoit de prietenos cu ea.
— Nu-mi pot închipui Roma, continuă ea, în felul ei
feciorelnic, decât ca pe un oraş mare, plin de palate şi temple, cu
foarte multă lume... Mi se pare ca un monstru îngrozitor, care
ademeneşte între zidurile ei pe oamenii paşnici din frumoasa ţară,
287