cartea a doua

secretul ce apăsa asupra mamei şi surorii mele; despre un al treilea
motiv am să spun numai, că m-a hotărât pentru cariera armelor.
Am făcut exerciţii, am triumfat în stadii, – mi-am făcut un nume –
dar nu e acela al părinţilor mei. Cununile triumfale pe care le-am
câştigat – pe pereţii vilei din Misenum atârnă multe – le-am
dobândit ca fiu al duumvirului Arrius. Romanii mă cunosc numai
sub numele acesta... Urmărind cu stăruinţă scopul meu secret, am
părăsit Roma şi m-am dus la Antiohia, ca să-l însoţesc pe consulul
Maxentius în expediţia contra Parţilor, pe care tocmai o pregăteşte.
Devenit maistru în mânuirea oricăror arme, vreau să dobândesc
acum cunoştinţele superioare, ale conducerii oamenilor pe câmpul
de luptă. Consulul m-a admis în apropierea lui imediată. Când ieri
corabia noastră intră pe Orontes, veniră alte două corăbii care luară
aceeaşi direcţie şi arboraseră steaguri galbene. Un tovarăş de
călătorie şi compatriot din Cipru ne-a spus că erau corăbiile lui
Simonide, cel mai mare negustor din Antiohia. Ne-a povestit şi
oarecare amănunte despre miraculoasele succese în afaceri ale
negustorului, despre flotele şi caravanele lui; şi fără a şti că spusele
lui mă interesau în cel mai mare grad, adăugă că Simonide e din
neamul lui Iuda şi a fost odinioară în serviciul prinţului Hur. A
pomenit şi despre cruzimea lui Gratus şi despre cauza ei.
La aceste cuvinte, Simonide plecă fruntea, şi fiica lui îşi
sprijini capul de pieptul lui. Dar el ridică numaidecât iar ochii şi
zise, cu voce fermă:
— Ascult.
— O, bunule Simonide, reluă Ben Hur cu un accent dureros,
văd că nu eşti convins; stau încă în umbra îndoielii tale.
Negustorul tăcu; trăsăturile-i rămaseră reci şi neclintite ca
marmura.
— Şi nu mai puţin limpede văd greutatea situaţiei mele,
urmă Ben Hur. Relaţiile mele romane pot să le dovedesc toate; n-aş
avea decât să mă adresez consulului, care acum e oaspetele
preotului acestui oraş; dar dovezile mai de aproape, pe care mi le
ceri, nu le pot da; nu pot dovedi că sunt fiul tatălui meu. Acelea
care ar putea să mărturisească, sunt – vai! moarte sau dispărute.
Îşi acoperi faţa în mâini. Estera se ridică, luă paharul refuzat
adineoari și-l oferi tânărului cu cuvintele:
150