cartea a doua

Totul apărea ca o maşinărie uriaşă, întocmită cu artă şi
pricepere. Judah era impresionat de prestanţa oamenilor acestora
vânjoşi, de mişcarea în tact a scuturilor lor, de strălucirea platoşelor
şi coifurilor, de atitudinea serioasă, privirea liniştită, şi totuşi
atentă, a lor. Mai întâi îi atrase atenţia vulturul legiunii, cu aripile
largi deschise. El ştia că fusese primit cu onoruri divine, când
fusese adus, de la locul lui, în turn.
Şi ofiţerul care călărea singur în mijlocul coloanei îi deşteptă
interesul deosebit. Era în echipament complet; numai capul îi era
descoperit. La şold avea o sabie scurtă, în mână ţinea băţul de
comandă, care părea ca un sul de hârtie albă. Calul, în loc de şa,
avea o pătură de purpură; frâul era ţesut cu fir.
Pe când omul era încă în depărtare, Judah putu să observe că
apariţia lui provoca mânia privitorilor. Aceştia se plecau tare peste
balustradele acoperişului sau ieşeau îndrăzneţi în poartă şi-i arătau
pumnii. Îl însoţeau cu ţipete, sau scuipau când el trecea pe sub
poduri. Femeile aruncau, chiar, cu sandalele după el şi uneori îl şi
atingeau. Cu cât se apropia, se puteau deosebi mai clar strigătele:,
„Bandit! Tiran! Câine roman! Jos cu Ismael! Să ne daţi înapoi pe
Annah al nostru!”
În sfârşit, fu atât de aproape, că Judah îi putea deosebi
trăsăturile feţei. Îi păru firesc că el nu împărtăşea indiferenţa
soldaţilor. Faţa lui era întunecată şi privirile ameninţătoare.
Judah auzise despre obiceiul că, după exemplul cezarilor,
conducătorii de oşti nu purtau decât cununa de lauri, când se arătau
în public. După aceasta, putu cunoaşte că ofiţerul nu era altul decât
Valerius Gratus, noul procurator al Iudeei.
Ca să spunem drept, tânărului israelit îi era milă de romanii
care aveau să suporte furia nemeritată a mulţimii. Când procuratorul
ajunse la colţul casei, el se plecă peste balustradă, să-l vadă
mai bine; se sprijini cu mâna de o cărămidă. Aceasta însă nu se mai
ţinea bine, şi cedă sub apăsare, rostogolindu-se. Tânărul se sperie;
întinse mâna ca să prindă cărămida, dar cu mişcarea aceasta putea
să aibă aparenţa că vrea s-o azvârle. Nu reuşi s-o prindă, ci o
împinse numai mai departe. Strigă, alarmat. Garda se uită în sus,
tot aşa şi procuratorul; în acelaşi moment cărămida îl lovi în cap şi
el căzu jos de pe cal.
95