cartea a doua

Amrah nu putu vorbi de bucurie. Îl cuprinse de gât şi plânse
la pieptul lui.
El o mângâia cu gingăşie şi femeile îi auziră glasul:
— Mama, Tirzah! O, Amrah, vorbeşte-mi de ele! Vorbeşte,
vorbeşte, te rog!
Amrah plângea mereu.
— Tu le-ai văzut, Amrah; tu ştii unde sunt! Spune-mi
adevărat!
Tirzah făcu o mişcare, dar mama ei o reţinu.
— Nu, şopti ea, nu uita: necurate! necurate!
Dragostea ei era tiranică. Putea să i se frângă inima; el nu
trebuia să le vadă în starea aceasta.
Amrah, în loc de orice răspuns, plângea tot mai amarnic.
— Vrei să intrăm în casă? o întrebă Ben Hur. Romanii au
minţit, adăugă, arătând spre tăbliţa de jos; casa asta nu este a lor,
nu poate să fie a lor, câtă vreme eu trăiesc. Este a mea, Amrah; să
intrăm în ea.
În clipa următoare, ei dispărură. Cele două umbre rămaseră
afară, în stradă. Ele se uitară lung la poarta casei, prin care
niciodată nu le mai era îngăduit să intre. Ele-şi făcuseră datoria.
Iubirea lor rezistase. În dimineaţa următoare, ele fură descoperite
de autorităţi şi alungate afară din oraş.
— Afară! afară! Duceţi-vă între morţi: acolo e locul vostru!
Şi multă vreme a răsunat ca un ecou, în auzul nenorocitelor,
această osândă.
CAPITOLUL IV
Cine vrea, în zilele noastre, să viziteze oraşele sfinte, şi între
ele pe acela care poartă frumosul nume de „Grădina regală”, va
trebui să se oprească în Valea Hinnom, la fântâna Eu-Regel. Acolo
să guste din apa dulce dătătoare de viaţă şi să privească împrejur. E
sfârşitul celui mai remarcabil punct, din cele vrednice de văzut.
Călătorul va privi cu indulgenţă felul primitiv al fântânii, va întreba
de adâncimea ei, va întinde un ban micilor păstori săraci şi va
zâmbi iertător pentru simplitatea primitivă a construcţiei fântânii
337