cartea a doua

înjurături, de râsete, şi o larmă sălbatică izbucni. Un om, un singur
om, făcuse atâta vâlvă! Toţi ochii erau aţintiţi asupra Lui.
Ben Hur simţi o milă sfâşietoare. Gândul că poate totuşi era
o putere mai mare decât viaţa, îl întări însă, şi-i opri lacrimile.
Viaţa aceea de dincolo de lumea pământească, în care Baltazar
credea cu atâta îndărătnicie, şi în care acum începea şi el să creadă,
şi se arăta ca un izvor nou, poate mai limpede decât toate credinţele
de până acum. Viaţa sufletului! împărăţia pe care o propovăduia
Nazarineanul şi care îşi aştepta pe regele ei. I se părea că auzea
cuvintele Lui: „Eu sunt viaţa, eu sunt veşnicia!”
Şi cuvintele îi răsunau mereu în auz şi luau fiinţa unei
lumini, a unei înţelegeri noi a vieţii. Privind la omul încoronat de
spini, care se chinuia aici sub povara hulei şi durerea ispăşirii fără
de vină, îşi zicea: „Cine este Eternitatea? Care este Viaţa?”
Buzele albe şi subţiri ale Celui chinuit păreau a-i răspunde:
„Eu sunt!”
Ben Hur simţi o linişte ce-i limpezi toate simţirile tulburate
şi-i picură în suflet credinţă tainică, ce era sfârşitul tuturor
îndoielilor, începutul unei iubiri luminoase...
Deodată însă el fu trezit de nişte lovituri puternice de ciocan.
Visurile i se risipiră. În vârful colinei soldaţii înţepeneau crucea în
pământ. Groapa fu săpată adânc şi acum băteau crucea în cuie.
— Zoreşte oamenii să isprăvească mai degrabă! strigă
marele rabin soldaţilor. Acesta – şi el arătă pe Nazarinean – trebuie
să fie mort şi îngropat înainte de apusul soarelui, să rămână lumea
curată de sărbători. Aşa e legea!
Un soldat milos se apropie de osândit şi-i dădu un pahar cu
apă; dar acesta refuză băutura răcoritoare. Altul veni şi-i dezlegă
tăbliţa injurioasă de la gât şi o prinse de cruce. Şi pregătirile se
sfârşiră.
— Crucile sunt gata! vesti căpitanul, rabinului.
— Insultătorul zeilor, vine întâi. Fiul lui Dumnezeu să se
mântuiască dacă poate! Să vedem!
Strigătele şi murmurul încetară. Toată nerăbdarea şi larma de
pe colină se prefăcu deodată într-o linişte generală. Momentul
suprem al tragediei se apropia. Osândiţii urmară să fie bătuţi cu
cuie pe cruce.
414