cartea a doua

vorbească, dacă nu despre ceea ce era chemat să mărturisească?
CAPITOLUL XV
Noaptea veni curând, fără veste. Servitorii aduseră patru
candelabre de alamă şi le puseră la patru colţuri ale mesei. Fiecare
candelabru avea câte patru braţe şi pe fiecare braţ era o lampă de
argint, aprinsă, şi un vas cu ulei de măsline. La lumina suficientă,
ba chiar vie, convivii îşi continuară convorbirea. Vorbeau în
dialectul sirian, care era cunoscut tuturor popoarelor din acel
continent.
Egipteanul povesti istoria întâlnirii celor trei bărbaţi în pustiu
şi confirmă spusele şeicului, că în decembrie se vor fi împlinit
douăzeci şi şapte de ani de când el şi însoţitorii săi căutaseră
refugiu în cortul lui, fugind de Irod. Povestirea fu ascultată cu
atenţie încordată; chiar şi servitorii căutau să întârzie în cort, ca să
asculte acele amănunte. Ben Hur o consideră ca o revelaţie de cea
mai mare însemnătate pentru întreaga omenire şi îndeosebi pentru
poporul lui Israel. În mintea lui începea, cum vom vedea în curând,
să se întrupeze o idee, care avea să-i schimbe tot cursul vieţii, dacă
nu să-l stăpânească cu totul.
Impresia, pe care Baltazar o făcuse asupra tânărului israelit,
crescu în decursul continuării povestirii. La sfârşit era atât de
emoţionat, încât pentru el nu mai era îndoială că tot ce auzise era
adevărat. Un lucru mai dorea: ca să aibă veşti mai amănunţite
despre urmările acelui eveniment miraculos.
Noi am început povestirea noastră, în ce priveşte acţiunea,
îndeaproape atingere cu începutul activităţii publice a fiului Mariei.
Numai o dată L-am mai întâlnit, de când tocmai acest Baltazar s-a
închinat Lui în peştera din Betleem, când El era încă la sânul
mamei sale. De aici şi până la sfârşitul istorisirii, misteriosul copil
ne va veni adesea înaintea ochilor. Încet, dar sigur, cursul
evenimentelor ce povestim ni-L va aduce tot mai aproape, până ce,
în sfârşit, vom recunoaşte omul de care avea nevoie lumea, cu un
cuvânt: Mântuitorul.
Pentru şeic povestirea nu era nouă. El o auzise de la cei trei
înţelepţi împreună, şi în împrejurări ce nu lăsau loc la îndoială,
219