cartea a doua

— Ce faci, Amrah! Cu devotamentul tău, te pui în primejdia
molipsirii! Şi apoi eşti pierdută şi tu! Scoală-te şi du-te mai
departe!
Amrah plângea cu faţa în ţărână.
— Du-te! Te vede cineva şi nu te mai poţi întoarce în oraş!
Nu ne mai poţi aduce alimente. Ce rea eşti, Amrah!
— Îndurare! îndurare! se rugă ea.
— Servitoare încăpăţânată şi fără minte, du-te!
La strigătele ei, apăru Tirzah. Cine o cunoscuse în tinereţea
ei fericită, s-ar fi speriat de acest chip al descompunerii fizice
omeneşti. Şi-n ochii ei se citea şi zdruncinarea morală ce-o chinuia.
Ei se uitau rătăciţi, speriaţi, la credincioasa servitoare:
— Amrah! Mamă, e Amrah!
Bătrâna voia să se prostearnă la picioarele ei, dar mama o
opri.
— Stai! Nu te apropia! Fereşte-te, căci apoi va trebui să
rămâi cu noi şi să împărţi soarta noastră! Scoală-te!
Amrah se sculă.
— O, buna mea stăpână! eu nu sunt rea, nu sunt fără minte!
Eu vă aduc o veste bună!
— De la Judah? strigă văduva, ridicându-şi vălul.
— A venit un om, cu putere dumnezeiască, care o să vă
vindece! Cu o vorbă, el scoală şi morţii din morminte! Am venit să
vă duc la el.
— Sărmană Amrah, zise Tirzah, cu milă.
— Nu! – protestă Amrah, simţind îndoiala în vorbele fetei –
nu! Să nu credeţi că sunt nebună! Aşa să-mi ajute Dumnezeul
Israelului, Dumnezeul vostru care este şi al meu, spun adevărul!
Veniţi cu mine! Nu pierdeţi nicio clipă! In dimineaţa aceasta el
vine în oraş. Să-i ţinem calea. Luaţi repede, şi mâncaţi; apoi să
plecăm.
Mama ascultă, curioasă. Poate că şi ea auzise ceva despre
omul minunat, căci vestea lui se răspândise şi în tabăra leproşilor.
— Dar cine este omul acesta? întrebă ea.
— Un nazarinean.
— Cine ţi-a povestit despre el? Judah e acasă?
— Da! A sosit aseară; el mi-a povestit multe minuni pe care
382