cartea a doua

nisipul de cristal – şi carul romanului, cu oiştea ruptă, zace la
pământ, sfărâmată, încurcat în hamuri, căzu şi Messala peste cap.
Groaza e cu atât mai mare, cu cât se complică catastrofa:
sidonianul, care venea în goană în urma lui Messala, neputând opri
subit, trecu peste corpul lui, peste carul zdrobit şi peste caii
încremeniţi.
Spectatorii săriră pe bănci ţipând şi vociferând. Messala
zăcea la pământ, nemişcat; lumea credea că murise. Privirile celor
mai mulţi îl urmăreau pe Ben Hur. Nimeni nu observă că lovise cu
oiştea ferecată a carului roata dindărăt a lui Messala; admirau însă
îndrăzneala lui, efortul ce făcuse şi avântarea cailor. Ce alergare!
Mai mult salturi mortale.
Când bizantinul şi corintianul abia făcuseră jumătate cursa,
Ben Hur era la ţintă.
Alergarea se sfârşise.
Consulul se ridică. Şi aranjatorii jocurilor dădură semnalul
de sfârşit. Poporul îl aclamă, asurzitor, pe Ben Hur.
Cu ceremonia obişnuită se purcese la încoronarea
învingătorilor.
Fericitul câştigător al luptei cu pumnul fusese un sas blond,
cu fruntea îngustă, cu privirea sălbatică. Ben Hur recunoscu în el
pe unul din profesorii lui de scrimă, din Roma. Apoi tânărul evreu
se uită la Simonide şi prietenii acestuia. Aceştia făcură semne de
chemare. Estera rămase frumos la locul ei, pe când Iras se ridică
zâmbitoare, făcându-i semne cu evantaiul. Salut, care fusese
pregătit pentru Messala. Convoiul începu să pornească, între
uralele mulţimii, spre poarta de triumf – afară în oraş.
Marele spectacol se sfârşise. ;
312
CAPITOLUL XV
Ben Hur şi Ilderim mai stătură o vreme împreună dincolo de
fluviu. La miezul nopţii voiau, cum hotărâseră, să plece pentru a
urma caravana, care se afla deja de treizeci de ore în pustiu.
Şeicul era fericit. Îi oferise daruri regale lui Ben Hur. Dar el
nu primi, asigurându-l că era răsplătit prin umilirea duşmanului