cartea a doua

„Osana!” Glasul sărmanei leproase se pierdu, în larmă, ca ciripitul
vrăbiei, într-un concert din pădure.
Mama, cu intuiţia ei ageră, înţelese că momentul era hotărâtor
şi nu trebuia să Fie pierdut!
— Vino, Tirzah, mai aproape de El, căci altfel nu ne poate
auzi. Se ridică din genunchi şi porni înainte. Mulţimea o zări şi
câţiva răutăcioşi începură să strige:
— O leproasă! O leproasă!
— Daţi cu pietre în ea!
— Blestemată de Dumnezeu! Omorâţi-o!
Tirzah căzu leşinată de slăbiciune şi de obidă. Unul, din
societatea aleasă ce împresura pe Mesia, le văzu şi veni în ajutorul
nenorocitelor. Atenţia lui încă se îndreptă asupra femeilor. Atunci
mama, într-o sforţare supremă, îşi adună toată puterea şi strigă:
— Învăţătorule! Tu vezi suferinţa noastră! Îndură-Te de noi!
— Crezi tu în mine? întrebă El.
— Tu eşti Acela, despre care au vorbit profeţii: Tu eşti Mesia
şi eu cred în puterea Ta cerească!
Ochii Lui se deschiseră mari şi străluciră într-o lumină
admirabilă.
— Femeie, zise El, credinţa ta e mare; facă-se voia ta!
Simţire dumnezeiască, mai presus de toate simţirile omeneşti,
curăţitoare a tot ce-i ură, pizmă, dispreţ, sete de răzbunare! Mai
presus de obidă, disperare, frică de moarte! Într-o clipă, ea pătrunse
şi stăpâni, singură, inima sărmanei femei:
— Închinare Domnului din înălţime! strigă ea. Lăudat să fie
numele Domnului, care ne-a trimis pe Fiul său pe Pământ!
Acum cele două alaiuri, cel din oraş şi cel din suita lui Mesia
se uniră. Ele-L duseră în Ierusalim, în strigăte de „osana!” şi-n
legănarea crengilor verzi de palmieri.
Leproasa îşi acoperi faţa şi prinse pe Tirzah de mână:
— Fiica mea, curaj! Am făgăduinţa Lui: e cuvântul adevărat
al unui Mesia! Noi suntem mântuite! mântuite!
Şi amândouă rămaseră în genunchi, pe când alaiul se depărta
încet.
Când abia se mai auzeau, ca în surdină, cântările dumnezeieşti,
minunea se împlini. Leproasele simţiră mai întâi o uşurare
387