cartea a doua

plecat râzând? Şi mereu ajungea la aceeaşi încheiere: în ziua în
care îl voi întâlni, ajută-mi, Dumnezeul poporului meu, să-mi pot
lua o răzbunare deosebită, potrivită!
Şi acum îl întâlnise.
Poate că sentimentele lui Ben Hur ar fi fost altele, dacă l-ar fi
revăzut pe Messala sărac şi necăjit. Dar nu l-a întâlnit aşa. Îl găsea
mai mult decât fericit, împresurat de strălucire şi bogăţie, scânteietor
de aur în razele soarelui.
Ceea ce Malluch socotea că era indispoziţie trecătoare, în
realitate era o reflecţie asupra momentului când avea să se producă
întâlnirea şi cum avea să facă el, să rămână memorabilă.
După câtva timp intrară într-o alee de stejari, plină de
mişcare. Grupe de oameni veneau şi mergeau, ici pietoni şi
călăreţi, dincolo femei purtate de sclavi în lectici; din când în când
uruia pe dinainte zgomotos un car.
De la capătul aleii, un drum cu uşoară înclinare îi duse întrun
mic şes, închis la dreapta cu un perete de stâncă sură, pe când în
stânga se întindea verdele proaspăt al unei livezi. Curând putură
vedea şi celebrul izvor al Castaliei.
Făcându-şi drum printre grupul adunat acolo, Ben Hur văzu
raza de apă care se revărsa dintr-o stâncă într-un bazin de marmură
neagră, de unde apoi ţâşnind şi spumând, dispărea ca pe tuburi.
Alături de bazin şedea, într-o Firidă săpată în stâncă, un preot
bătrân cu barba lungă, cu faţa zbârcită sub o glugă, chipul perfect
al unui eremit. Din atitudinea celor de faţă cu greu s-ar fi putut
cunoaşte ce exercita asupra lor mai multă atracţie, izvorul acela
nesecat sau preotul ce sta mereu acolo. El auzea, vedea, era văzut,
dar nu vorbea niciodată. Din când în când un vizitator îi întindea
mâna, cu o monedă. El primea banul, şi cu un zâmbet şiret dădea în
schimb foaia de papirus.
Cel care o primea, se grăbea să o cufunde în bazin. Dacă pe
urmă ţinea foaia umedă în bătaia soarelui, putea citi câte o sentinţă
în versuri. Mai înainte ca Ben Hur să fi putut întreba oracolul, văzu
alţi vizitatori venind peste livadă şi apropiindu-se de izvor.
Apariţia lor deşteptă curiozitatea tuturor celor de faţă, şi nu mai
puţin pe a lui Ben Hur.
Văzu mai întâi o cămilă mare albă, condusă de o călăuză
176