cartea a doua

numai cu una singură. Mulţi din păstorii care păzeau turmele pe
plaiurile şi dealurile până la depărtatul Libanon îl cunoşteau de
stăpân; în oraşele de ţărm şi în interior, a întemeiat case mai bogate
din cele cunoscute până atunci, iar caravanele lui, de două ori pe
an, se întorceau încărcate cu mătăsuri şi mirodenii din Răsăritul
Depărtat.
După religie, era un evreu, care respecta conştiincios legea şi
toate obiceiurile esenţiale; locul lui în sinagogă şi în Templu nu,
rămânea niciodată gol în ziua sâmbetei şi sărbătoarea. Cunoştea la
perfecţie Sfintele Scripturi şi îi plăcea să stea de vorbă cu
învăţătorii Legii; stima pe care o avea pentru Hillel se apropia de
veneraţie. Îi era apoi străină orice micime de suflet; cu aceeaşi
ospitalitate întâmpina pe străinul din orice ţară; fariseii cârcotaşi îl
acuzau chiar că invitase la masă de mai multe ori samariteni. Dacă
ar fi fost păgân şi ar fi trăit mai mult, poate că Irod Alicus ar fi
găsit în el un, concurent, un rival; dar, cu vreo zece ani înainte de
partea a doua a acestei povestiri, el s-a prăpădit pe mare, în floarea
vârstei şi jelit de toată Iudeea. Cunoaştem până acum doi membri
ai familiei sale: pe văduva şi pe fiul lui; fata pe care am auzit-o
cântând acompaniindu-se cu chitara a fost singura lui fiică.
Numele ei era Tirzah; cine vedea pe cei doi fraţi nu se putea
să nu-i sară în ochi asemănarea lor. Ea avea aceleaşi trăsături
regulate şi acelaşi tip evreiesc curat; însă mai avea şi expresia
gingaşă a nevinovăţiei copilăreşti. Retragerea casnică în care trăia,
precum şi legăturile intime dintre ei îi permiteau să apară într-o
toaletă foarte uşoară de dimineaţă; totuşi era plină de gust şi de
graţie.
— Foarte frumos, Tirzah a mea, foarte frumos! exclamă
entuziasmat.
— Cântecul? întreabă ea.
— Da, şi cântăreaţa nu mai puţin. Pare o melodie grecească;
de unde o ştii?
— Nu-ţi mai aduci aminte de grecul care cânta luna trecută
în teatru? Se zice că a fost mai înainte în casa lui Irod şi a cântat de
multe ori în prezenţa lui şi a surorii sale Salomea. S-a produs
tocmai în urma unei lupte atletice, pe când răsuna încă larma
publicului; dar de la cele dintâi accente ale cântecului său s-a făcut
91