cartea a doua

Când soldaţii se apropiară de Nazarinean şi puseră mâna pe
El, un fior rece trecu prin mulţime. Şi cei mai cruzi duşmani ai Lui
simţiră un cutremur de groază. Atmosfera deveni ca de gheaţă şi
toată lumea începu să tremure.
— Ce clipă fioroasă! şopti Estera, prinzându-se cu braţele de
gâtul tatălui ei.
Acesta îşi acoperi faţa.
— Nu te uita acolo, Estera! îi zise el tremurând. Afurisiţi vor
fi cu toţii, din ceasul acesta, cei care au putut privi nelegiuirea
aceasta!
Baltazar căzu în genunchi.
— Fiule al lui Hur, – zise cu emoţie Simonide, Iehova nu-şi
întinde mâna asupra noastră şi Israel e pierdut; cu toţii suntem
pierduţi!
Ben Hur răspunse liniştit:
— Sunt ca într-un vis, Simonide, şi mă întreb: de ce trebuie
să se petreacă această grozăvie? Şi parcă aud un glas din altă lume:
„Aşa vrea Nazarineanul: e voinţa lui Dumnezeu!” Să luăm pilda
înţeleptului egiptean: să tăcem şi să ne rugăm!
Şi parcă auzi din nou dictonul plin de fior mistic: „Eu sunt
nemurirea, eu sunt viaţa!”
Ben Hur se închină cu evlavie, ca şi când cineva i-ar fi şoptit
anume aceste cuvinte.
Soldaţii rupseră hainele de pe trupul Nazarineanului,
lăsându-L gol în faţa mulţimii. Rănile, cum fusese biciuit de
dimineaţă, sângerau pe trupul lui alb. Apoi fu apucat fără milă şi
târât pe cruce. Întâi îi răstigniră braţele. Piroanele, bătute cu
ciocane, intrară adânc şi-i zdrobiră camea şi oasele mâinilor lui
frumoase. Apoi îi ridicară genunchii, ca picioarele să i se lipească
de cruce, ţintuindu-le şi pe acestea. Loviturile ciocanelor se auzeau
departe, iar cei care nu le auzeau, vedeau izbiturile şi se înfiorau.
Dar nicio protestare, nicio plângere nu se auzi de pe buzele
martirului. Niciun vaiet, niciun ţipăt de durere! Nimic ce ar fi putut
face bucuria duşmanului, ori mâhnirea prietenului.
— În ce parte să-I întorc capul? întrebă soldatul călău.
— Spre Templu, – răspunse preotul ca să vadă că sfântul
lăcaş nu se întunecă la moartea Lui.
415