cartea a doua

Pe la miezul nopţii, strigă cineva de pe acoperiş:
— Ce lumină e asta pe cer? Sculaţi, fraţilor, sculaţi şi priviţi!
Oamenii se ridicară somnoroşi şi priviră în jur; uimirea îi
cuprinse, când se dezmeticiră. Mişcarea se propagă până jos în
curte şi în odăile de-acolo; peste puţin cu toţii erau în picioare şi se
uitau la cer.
Iar ce vedeau, era aceasta: o rază de lumină crescuse din
depărtare şi părea a lumina acum pământul cu o lucire trandafirie.
Apariţia se oprise peste muntele cel mai apropiat la sud-est de oraş.
Hanul era luminat aşa, încât cei de pe acoperiş îşi puteau vedea clar
faţa şi uimirea.
Mai multe minute raza rămase nemişcată pe cer. Uimirea
oamenilor trecu în teamă şi frică; cei mai timizi tremurau, cei mai
curajoşi vorbeau numai şoptind.
— Aţi mai văzut vreodată aşa ceva? întrebă unul din ei.
— Pare a sta drept colo deasupra muntelui. N-aş putea spune
ce este, şi nici n-am mai văzut aşa ceva vreodată, răspunse altul.
— S-ar putea oare, ca să se fi spart o stea şi să fi căzut în jos?
întrebă un altul cu vocea tremurătoare.
— Când cade o stea, se stinge.
— Ştiu eu ce este, zise unul sfătos; păstorii au văzut un leu şi
au aprins un foc ca să-l depărteze de turme.
Cei dimprejur oftară uşuraţi şi ziseră:
— Da, aşa este; am văzut turme păscând, azi, colo în vale.
Liniştea nu dură însă mult. Unul din mulţime strigă:
— Nu, nu! Dacă s-ar fi adunat şi aprins toate lemnele din văi,
nu puteau să dea o lumină ca aceasta.
Urmă o tăcere adâncă pe acoperiş. Numai o dată fu
întreruptă:
— Fraţilor! exclamă un evreu cu înfăţişarea venerabilă; ceea
ce vedem noi aici e scara pe care a văzut-o părintele nostru Iacob
în vis. Lăudat să fie Domnul, Dumnezeul părinţilor noştri!
CAPITOLUL XI
La vreo două mile spre sud-est de Betleem este un şes,
41