cartea a doua

pregătiră bidoane cu ulei şi ghemuri de dat foc. Se aprinseră şi mai
multe felinare şi se umplură cu apă găleţi. Lopătarii cu schimbul se
adunară sub pază înaintea supraveghetorului. Providenţa a voit ca
unul din ei să fie şi Ben Hur. Auzea deasupra lui zgomotul surd al
ultimelor pregătiri ale marinarilor care legau pânza, întindeau
năvoadele, îndreptau maşinile şi atârnau peste laturile corăbiei
pieile de bou, spre apărare. Şi acum se făcu iar tăcere pe galeră, o
tăcere din care respira o aşteptare temătoare: totul era gata de luptă.
La un semn dat de pe punte, şi care-i fu comunicat supraveghetorului
de un subofiţer postat la trepte, deodată vâslaşii se
opriră.
Ce putea să însemne aceasta?
Dintre cei o sută douăzeci luntraşi încătuşaţi de bănci, nu era
niciunul care să nu-şi fi pus această întrebare. pentru ei nu era
nimic ce să le fi putut da vreun imbold. Patriotism, ambiţie, simţ al
datoriei, nu le inspira nicio însufleţire. Ei simţeau numai fiorul ce-l
cuprinde pe cineva care se vede aruncat orbeşte într-o primejdie.
Probabil că şi cel mai nesimţitor dintre ei se gândea la ceea ce se
putea întâmpla acum, dar nu se aştepta la nicio schimbare; căci o
biruinţă n-ar fi făcut decât să-i strângă şi mai mult lanţurile, pe
când soarta corăbiei era şi a lui; dacă se scufunda sau ardea,
aceeaşi soartă îl aştepta şi pe el.
Ca să întrebe ceva despre situaţia de afară, nu le era permis.
Şi cine era oare inamicul? Dacă erau cumva prieteni, fraţi,
compatrioţi? Cititorul va vedea din cele următoare, care era necesitatea
ce-i silea pe romani ca să-i ţină încătuşaţi, pentru asemenea
cazuri, pe acei nenorociţi.
Ei înşişi nu aveau mult timp de gândit. Un zgomot, asemănător
cu plescăitul lopeţilor galerei, veni, din partea dindărăt a
corăbiei, la urechile lui Ben Hur. Astroea se clătina, ca bătută de
valuri puternice. El se gândi la o flotă, care îşi făcea mişcările în
apropiere, poate se pregătea de atac. La acest gând, sângele i se
punea în mişcare şi gândurile îl năvăleau.
Un alt ordin veni de pe punte. Lopeţile se lăsară şi galera
porni în mers încet. Nu se auzea niciun zgomot, totuşi, în neştire,
cei din cabină se aşteptau la o ciocnire. Şi corabia părea a împărtăşi
această simţire, parcă-şi ţinea respiraţia şi se pregătea, ca un tigru,
125