cartea a doua

deplin recules din marile încordări de peste zi.
Nu e nici înţelept nici drept lucru, să se micşoreze valoarea
frumuseţii ca însuşire. Niciun suflet nobil nu poate să rămână
indiferent la înrâurirea ei. Povestea despre Pigmalion şi statuia lui e
pe atât de naturală, pe cât şi de poetică. Frumuseţea e în sine însăşi
o putere; şi după atracţia ei mergea acum Ben Hur.
Egipteanca era, în ochii lui, o femeie minunat de frumoasă,
frumoasă la faţă, frumoasă ca statură. În gândurile lui, o revedea
mereu aşa, cum o văzuse la izvor. Simţea puterea vocii sale, care-i
suna cu atât mai dulce, cu cât era însoţită de expresia recunoştinţei
printre lacrimi; simţea farmecul ochilor ei – ochii aceia mari, ca
migdala, blânzi, negri, care sunt caracteristici rasei sale, – a acelor
ochi în privirea cărora era mai mult decât ce s-ar fi putut exprima
prin cuvinte. Şi de câte ori se gândea la ea, îi plutea înaintea
ochilor o figură înaltă, zveltă, nobilă, graţios înfăşurată într-o haină
amplă, ondulată. Dacă în această figură sălăşluia şi o minte înaltă,
nu lipsea nimic ca s-o facă irezistibilă. Însufleţit de astfel de
gânduri, Ben Hur îşi urma drumul, ca să vadă dacă erau şi
justificate. Nu era îndemnat de iubire, ci de admiraţie şi
curiozitate, – care totuşi puteau să fie prevestitoare ale iubirii.
Debarcaderul era foarte simplu: câteva trepte duceau jos la o
platformă, pe care se ridicau câteva felinare. Ben Hur se opri pe
treapta de sus, fascinat de priveliştea ce i se oferea vederii.
O luntre, uşoară ca o găoace de ou, sta pe apa clară. Pe banca
de vâslire sta un etiopian – acelaşi care condusese cămila la izvorul
Castaliei; culoarea neagră a pielii lui reieşea şi mai în evidenţă din
portul lui alb strălucitor. Partea dindărăt a luntrii era căptuşită cu
perini de purpură şi covoare. La cârmă stătea însăşi egipteanca,
învăluită într-un şal indian şi un nor întreg de cele mai fine văluri şi
dantele. Braţele-i erau descoperite până la umeri; nu numai prin
forma lor impecabilă atrăgeau atenţia, ci mai mult prin atitudinea şi
gesturile lor elocvente. Mâinile, chiar şi degetele, erau graţioase şi
expresive; totul era frumos la dânsa. O mantilă largă de dantele îi
ferea umerii şi gâtul de vântul de seară, fără însă a le acoperi cu
totul.
La prima vedere Ben Hur nu dăduse atenţie acestor amănunte.
Impresia, ce i-o făcu, fu mai mult acea generală a unei
248