cartea a doua

cădeau unul peste altul. Numai soldaţii rămâneau în picioare, de
pază!
Într-o clipă Ben Hur, cuprins de-o presimţire sinistră, ieşi din
învălmăşeală, alergă înainte, să vadă ce însemnau toate acestea?
Urcat pe trunchiul unui copac, el văzu scena. La intrarea în
grădină, lângă poartă, sta un om, îmbrăcat în alb, cu mâinile
încrucişate pe piept. O siluetă subţire, cu faţa palidă şi suptă, cu
părul lung auriu, în atitudine de predare, de aşteptare.
Era Nazarineanul!
În jurul Lui erau discipolii Lui, în grup, foarte agitaţi. El,
icoana liniştii. Lumina făcliilor arunca o roşeaţă vie peste capul Lui
şi părul bălai părea aprins, ca razele soarelui. Dar faţa Lui albă,
sublimă, exprima blândeţea şi îndurarea.
În faţa acestei arătări a păcii, sta mulţimea, gâfâind de tulburare
şi de ură. Un om tremurând de frică, galben de umilire, arăta
spre el. Ben Hur îl recunoscu: era Iuda. Şi prezenţa lui îl lumină:
aici era trădătorul, acolo victima trădării!
Ben Hur sta înmărmurit. Acesta era marele eveniment la care
se gândise atâţia ani!
Omul, pentru a cărui slăvire se pregătise ani îndelungaţi, era
aici, în primejdie de moarte, şi el nu se mişca pentru apărarea Lui.
Aşa contraziceri sunt de natură omenească!
Ben Hur contempla figura lui Iisus. Şi liniştea măreaţă,
supranaturală, ce se revărsa pe această figură sublimă, îl dezarmă.
Ce putea face el, cu toată vitejia legiunilor lui, împotriva acestei
puteri misterioase care făcuse atâtea minuni în lume?
Pace şi înfrăţire, iubire şi îngăduire erau învăţăturile Lui; o să
le poată oare realiza acum în faptă? S-a dovedit un stăpânitor al
vieţii. Ce uz va face acum din această putere miraculoasă a Lui? Se
va apăra? Şi cum?... Un cuvânt, o idee, o cugetare genială, va
ajunge! Ben Hur credea, mai mult ca oricând, în puterea Lui
extraordinară, supranaturală. Şi aştepta minunea!
Deodată răsună, deasupra tumultului, vocea limpede, argintie
a lui Iisus:
— Pe cine căutaţi voi?
— Pe Iisus din Nazaret, răspunse preotul.
— Eu sunt!
403