cartea a doua

Ben Hur atinse cu băţul spatele lui Antares.
— Acesta; dar are să învingă, căci vezi tu, şeicule, va alerga
toată ziua cu extremă încordare – toată ziua; şi când soarele va
apune, îşi va dobândi cea mai mare iuţeală.
— Ai iarăşi dreptate, zise Ilderim.
— Numai o grijă am, şeicule.
Şeicul deveni îndoit de serios.
— În nesaţul lui după triumf, un roman nu poate să păstreze
cinstea curată. Tertipurile lor la joc – vezi, zic la toate – sunt nenumărate;
la alergările cu care, cursele ce ştiu întinde se referă la
toate, de la cal până la conducător, de la conducător până la stăpân.
De aceea, bunule şeic, să bagi bine de seamă la tot ce ai. De-acu'
înainte şi până la terminarea alergărilor, să nu laşi pe niciun străin,
nici măcar să vadă caii. Dacă vrei să fii cu totul sigur, fă şi ceva
mai mult: păzeşte-i cu mâna armată şi cu ochii neadormiţi, – atunci
n-am să mă tem de rezultat.
La intrarea în cort descălecară.
— Voi ţine socoteală de vorbele tale. Pe strălucirea lui
Dumnezeu! Nimeni n-are să se apropie de ei şi nicio mână să-i
atingă, afară de a vreunui credincios al meu. La noapte am să pun
paznici. Dar, fiu al lui Arrius (Ilderim scoase pacheţelul şi îl
desfăcu încet, pe când se apropiară şi se aşezară pe divan) – uită-te
la asta şi ajută-mi cu latineasca ta.
Întinse lui Ben Hur scrisoarea.
— Iată, citeşte tare şi tradu ce vei citi, în limba părinţilor tăi.
De latinească eu mă îngrozesc.
Ben Hur era în bune dispoziţii, şi începu să citească, fără
păsare: „Messala către Gratus!”
Se opri. O bănuială îi zvâcni sângele la inimă. Ilderim îi
observă agitarea.
— Ei, aştept.
Ben Hur se scuză, şi începu apoi iar să citească. Să ne fie de
ajuns să observăm că scrisoarea era unul din duplicatele pe care, în
dimineaţa după banchet, Messala le trimisese cu atâtea precauţiuni
lui Gratus.
Primele rânduri erau numai întru atâta importante, că îi
dovedeau cum că autorul scrisorii nu se lăsase de ironii. Când apoi
261