cartea a doua

— Mâine ne ducem în oraş.
— Dar vrei să vezi jocurile?
— O, da.
— Am să-ţi trimit culorile mele. Cu asta se despărţiră.
CAPITOLUL IV
Ilderim se întoarse pe la ora a treia a zilei următoare la
corturi. Când descălecă, veni spre dânsul un om în care recunoscu
pe unul din tribul lui, şi-i zise:
— Şeic, am însărcinarea să-ţi aduc acest pacheţel, al cărui
conţinut să-l citeşti numaidecât. Dacă va fi vreun răspuns, am să
aştept cât vrei.
Ilderim luă numaidecât pacheţelul şi îl privi cu atenţie.
Sigiliul fusese frânt. Adresa era: „Către Valerius Gratus în
Caesarea”.
— Abaddon să-l ia, murmură şeicul, când găsi o scrisoare în
limba latină.
Dacă scrisoarea ar fi fost grecească sau arabă, ar fi putut s-o
citească. Aşa însă, singurul lucru ce putu descifra fu numele:
Messala, iscălit cu scriere îndrăzneaţă romană. Ochii lui Ilderim
scânteiau.
— Unde e tânăml israelit? întrebă.
— E cu caii pe câmp, răspunse un servitor.
Şeicul puse scrisoarea îndărăt în învelişul ei, vârî pacheţelul
sub brâu şi încălecă iar. În acest moment apăru un străin care se
vedea a veni de la oraş.
— Caut pe şeicul Ilderim, zis cel nobil, grăi străinul.
Vorba şi îmbrăcămintea lui arătau pe roman.
Limba pe care bătrânul arab nu putea s-o citească, putea însă
s-o vorbească; răspunse deci cu demnitate: „Eu sunt şeicul
Ilderim”.
Omul plecă ochii; apoi îi ridică iar, şi vorbi iar, cu o linişte
silită: „Am auzit că ai nevoie de un conducător la jocurile de
întrecere”.
Pe buzele lui Ilderim trecu un zâmbet dispreţuitor.
259