cartea a doua

mâhnirea mea. Viaţa mea nu mai poate avea de acum niciun alt
scop, decât – răzbunarea. Vă las cu bine.
Ajungând la perdeaua uşii, se mai întoarse o dată şi zise
simplu:
— Vă mulţumesc amândurora.
— Pacea să te însoţească, răspunse negustoml.
Estera nu putea vorbi, de suspine.
Astfel plecă.
152
CAPITOLUL IV
Abia se depărtase Ben Hur, Simonide păru ca redeşteptat
dintr-un vis. Faţa-i se învioră, posomorârea ochilor se lumină şi
strigă vioi:
— Estera, sună, repede.
Estera se duse la masă şi dădu un semnal cu un clopot ce era
acolo.
Unul din panourile adâncite se dădu la o parte şi apăru un
om, care veni salutând pe negustor cu o închinăciune adâncă.
— Vino, Malluch, mai aproape de scaun, îi ordonă stăpânul.
Am să-ţi dau o însărcinare, care trebuie îndeplinită, măcar de s-ar
întoarce soarele din loc. Ascultă! Acum plecă de-aici un tânăr, spre
magaziile de mărfuri; e un om zvelt, cu înfăţişare plăcută, şi în
haine de israelit. Să-l urmezi ca umbra lui; şi în fiecare noapte sămi
dai ştire, unde stă, ce face şi cu cine e împreună. Dacă, fără a fi
descoperit, poţi să-i pândeşti vorba, să mi-o repeţi întocmai, şi
peste tot să-mi raportezi tot ce priveşte persoana, mişcările,
intenţiile lui. M-ai înţeles? Du-te repede! Sau mai aşteaptă,
Malluch! Dacă părăseşte oraşul, să-l urmezi, şi bagă de seamă: să
te porţi prietenos; dacă intră în vorbă cu tine, spune-i ce crezi,
numai nu că eşti în serviciul meu. Acum, grăbeşte.
Omul salută ca şi mai înainte, şi se retrase.
Simonide îşi frecă, râzând, mâinile slăbite.
— Ce zi e astăzi, fiica mea? întrebă cu voioşie. Ce zi avem?
Vreau să mi-o însemnez ca zi norocoasă. Râzând s-o cauţi şi
râzând să mi-o spui.