cartea a doua

CAPITOLUL II
Când cele dintâi case ale oraşului se iviră, călătorii alergară
pe punte ca să nu piardă nimic din minunata privelişte. Evreul
venerabil luă rolul povestitorului.
— Râul aici coteşte spre vest, zise ca răspunzând unei
întrebări generale. Îmi mai aduc aminte de timpul când uda temelia
zidului cetăţii; dar ca supuşi romani noi trăiam în pace şi comerţul
îşi găsea dreptul lui; acum docurile şi şantierele cuprind tot malul
râului. Colo – omul arătă spre sud – e Muntele Casius sau, cum îi
spun oamenii de-aici Muntele Orontes, care salută spre nord pe
fratele lui Amnus; între aceştia e şesul Antiohiei. Mai departe,
îndărăt, sunt Munţii Negri de unde apeductele regale aduc oraşului
apa cea mai limpede; în pădurile de-acolo sunt însă şi acum
sălbăticiuni dese, pline cu animale şi păsări.
— Unde e lacul? întrebă unul.
— Acolo, la nord. Poţi să iei un cal, dacă vrei să-l vezi, sau,
şi mai comod, o barcă; un afluent îl leagă cu Orontes.
— Dumbrava Daphnei? răspunse unui al treilea întrebător.
Nimeni nu poate s-o descrie; dar să bagi de seamă! Apolio a
întemeiat-o şi o preferă Olimpului. Se duc oamenii numai s-o vadă,
şi nu se mai pot despărţi de ea, au un proverb, care spune totul:
Mai bine să fii un vierme şi să te hrăneşti cu murele Daphnei, decât
să fii oaspetele unui rege.
— Mă sfătuieşti dar să nu mă duc?
— A, nu! Te vei duce. Toţi se duc acolo, filosofi cinici, tineri
imberbi, femei, preoţi – toţi se duc acolo. Eu ştiu aşa de sigur ce
veţi face cu toţii, încât mă simt îndreptăţit să vă dau un sfat. Să nu
vă luaţi locuinţă în oraş – ar fi pierdere de vreme; ci duceţi-vă
direct la satul de la marginea dumbrăvii. Drumul până acolo duce
printr-o grădină, alături de fântâni ţâşnitoare. Veţi găsi acolo mii de
poteci, locuri de odihnă. Vedeţi colo zidul cetăţii, capodopera lui
Xeraeus, prinţul tuturor arhitecţilor!
Toţi ochii se îndreptară spre unde arăta.
— Partea aceasta a fost clădită după ordinul celui dintâi
dintre Seleucizi. Cei trei sute de ani de când stă zidul, l-au făcut o
141