cartea a doua

Ben Hur se duse în persoană să caute pe Iras, spre a-i vesti
moartea tatălui ei. Îşi închipuia că ea va fi prea îndurerată,
rămânând acum singură pe lume, fără sprijin şi ajutor. Abia acum
el îşi aduse aminte de ea şi se mira: cum de n-o văzuse nicăieri şi
nu se gândise toată ziua la dânsa?
O căută în odaia ei. Dădu cu sfială perdelele la o parte: avea
să-i aducă o veste aşa de dureroasă! Dar ea nu era acolo! Se duse
pe acoperiş. Nici aici nu era! O strigă pe nume, o căută în toate
odăile, în tot cuprinsul palatului. Întrebă servitorii. Nimeni n-o
văzuse!
Ben Hur se întoarse lângă răposat şi luă locul fetei dispărute
la căpătâiul lui. Şi se rugă pentru sufletul lui plutitor de acum în
fericire. Hristos cel milostiv îl luase în împărăţia sa!
După ce trecură cele nouă zile de doliu, Ben Hur aduse pe
mama şi pe sora lui în palat. Din ziua aceea ei rostiră cu toţii, cu
evlavie sfântă, numele Aceluia care le redase viaţa şi fericirea pe
pământ: Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu!
*
* *
La cinci ani după răstignire, Estera, soţia lui Ben Hur, şedea
în camera ei, în frumoasa lor vilă din Roma. Soarele Italiei
strălucea peste aleile de trandafiri şi lianele din grădină. Era o zi
caldă de vară, la amiază. Totul în cameră era orânduit în stil roman,
numai Estera era îmbrăcată în costumul bogat al evreicelor
aristocrate. Tirzah şi doi copii drăgălaşi, care se jucau jos, pe un
covor moale, îi ţineau tovărăşie. Din privirea gingaşă cu care ea
dezmierda copiii recunoaştem că erau ai ei.
Timpul trecuse fără urmă pe faţa ei frumoasă, doar fericirea
îi lumina faţa mai expresiv ca înainte. Visul i se împlinise. Era
stăpâna frumoasei vile.
Un servitor veni să anunţe:
— În atrium e o femeie care doreşte să vorbească cu
doamna.
— Las-o, vreau s-o primesc aici.
Străina intră. Estera se sculă şi se apropie de ea. Dar se opri
uimită:
— Cine eşti tu?... parcă te-am cunoscut odată!... Nu eşti...
422