cartea a doua

despărţit de oraş printr-un şir muntos. Apărată împotriva vânturilor
de nord, valea aceasta era des plantată cu smochini, duzi, stejari
pitici şi molizi, pe când văgăunele vecine erau plantate cu tufişuri
de măslini şi duzi; toate acestea erau acum de mare preţ pentru oi,
capre şi vaci, din care se compuneau turmele călătoare.
La capătul extrem al văii se afla, sub un perete drept de
stâncă, un ţarc de oi larg, vechi de secole. Cu prilejul unui atac
inamic, fusese distrus odinioară: i se smulsese acoperişul,
împrejmuirea însă, mai importantă pentru păstori, rămăsese. Zidul
de piatră ce împresura locul era de înălţimea unui om; totuşi se
întâmpla, uneori, ca o panteră sau un leu flămând să pătrundă din
pustiu, cu o săritură uriaşă în interior. Spre apărare de orice
primejdie se plantase în interior de-a lungul zidului garduri de
mărăcini, care ajunseseră la o aşa desime, încât nu putea pătrunde o
vrabie măcar pe-acolo.
În ziua, ale cărei întâmplări au fost povestite în capitolul
precedent urcară câţiva păstori cu animalele lor peste şesul acesta,
ca să caute locuri noi de păşune; dis-de-dimineaţă răsunau
dumbrăvile de voci omeneşti şi izbiri de topoare, de behăit de oi şi
de capre, de clinchet de zurgălăi, de muget de vite şi lătrat de câini.
Când soarele se plecă spre apus, îşi mânară turmele în ocol, şi când
noaptea se lăsă, totul era în siguranţă; la intrare aprinseră un foc şi
luară o cină frugală, apoi se aşezară Ia odihnă sau la vorbă, pe când
unul din ei trebuia să stea de pază.
Afară de paznic, erau şase. Erau cu capul descoperit; părul le
atârna în plete bogate; peste piept, bărbi stufoase; cojoacele le erau
din piei de ied şi de miel, şi le cădeau până la genunchi; braţele le
aveau libere; un brâu lat le ţinea aspra îmbrăcăminte peste şolduri;
în picioare aveau sandale de cele mai simple; desagii ce purtau
peste umărul drept conţineau de-ale mâncării, şi pietre pe care le
alesese pentru praştii; fiecare avea alături o cârjă, ca simbol al
meseriei lor, şi ca armă.
Erau păstorii ludeei. După aparenţa exterioară, aspri şi
sălbatici ca şi câinii uscăţivi de lângă ei, de la foc, în realitate
aveau inima bună şi simţul drept, simplu; aceste calităţi le datorau
în parte vieţii lor în natura liberă a lui Dumnezeu, dar mai ales
preocupării lor constante de fiinţe neajutorate şi vrednice de iubire.
42