cartea a doua

— Dumnezeu e mare şi vorbele profetului tari! Vremea nu-i
trecută. Poate încă n-a sosit ceasul. Ziua de mâine ne va da
răspunsul!
— Poate să fie aşa, zise Baltazar zâmbind.
— Poate să fie, repetă Ben Hur. Dar încă n-am sfârşit! Cele
povestite sunt minuni care au avut martori, dar cele ce s-au
întâmplat întrec puterea omenească, de la începutul lumii şi până la
sfârşit! Aţi mai auzit voi să învie morţii? Unui mort să i se
reîntoarcă viaţa? Cine poate s-o redea?
— Dumnezeu! întregi Baltazar.
Ben Hur clătină capul:
— O, înţelept egiptean, nu pot să-ţi dezmint cuvântul. Un
Dumnezeu! Da! Dar a făcut-o un om. Aşa, cum ar deştepta o
mamă, cu sărutarea ei, pe copilu-i adormit. Aşa a risipit El moartea
înfricoşată. S-a întâmplat jos, la Nain. Voiam să ieşim afară pe
poarta oraşului, când tocmai scoteau un mort. Nazarineanul se opri,
ca să lăsăm să treacă convoiul. Lângă mort, o femeie plângea
amarnic. Am văzut milă pe faţa Nazarineanului. El vorbi femeii,
apoi se apropie de mort şi-i vorbi şi lui: „Tinere, eu îţi spun ţie, să
te scoli!” şi mortul se sculă din coşciug şi începu să vorbească.
— Aşa putere numai Dumnezeu are! zise Baltazar.
— Să ştiţi că nu vă povestesc decât lucruri pe care le-am
văzut cu ochii mei şi le-au văzut şi alţii. În Betania trăia un om,
Lazăr. Murise şi era îngropat de trei zile. Nazarineanul se duse la
mormântul lui, ridică piatra de pe mormânt și-l chemă pe nume:
„Lazăre! Lazăre, ieşi afară!” Nu pot să vă arăt simţirea mea, când
auzii vocea omului de sub pământ: „Lăsaţi-mă să ies!”
Nazarineanul ne porunci: „Ridicaţi piatra de pe el!” Noi ridicarăm
piatra şi Lazăr ieşi din mormânt, tot aşa de frumos şi de sănătos
cum fusese înainte de boala ce-l omorâse. Mâine o să-L vedeţi:
trăieşte şi vorbeşte ca mai înainte. Şi acum vă întreb, iubiţii mei
prieteni: ce este Nazarineanul? Mesia, rege, ori mai mult decât
acestea?
Întrebarea era făcută cu un ton solemn. Cei de faţă schimbară
comentarii asupra ei, până după miezul nopţii. Simonide nu voia să
renunţe la coroana de rege, pe care o vedea mereu şezând pe capul
ilustru, luminat; iar Baltazar aştepta pe Mântuitorul să facă
380