cartea a doua

— Supraveghetorul a spus că tu eşti nobilul Arrius şi că
doreşti să vin aici. Iată, am venit.
Arrius se uită la figura zveltă, musculoasă, din lumina soarelui.
O privi cu admiraţie.
— Supraveghetorul mi-a spus că tu eşti cel mai bun vâslaş.
— Supraveghetorul e prea bun, răspunse vâslaşul.
— Serveşti de mult timp?
— De vreo trei ani.
— La vâsle?
— Nu ştiu să le fi părăsit o singură zi.
— E o muncă grea. Puţini bărbaţi rezistă mai mult de un an,
şi tu eşti încă un copil.
— Nobilul Arrius uită că sufletul întăreşte rezistenţa. Cu
ajutorul lui, unul mai slab poate să îndeplinească mai mult decât
unul tare.
— După vorbă, eşti evreu.
— Strămoşii mei, care au trăit cu mult înaintea primilor
romani, au fost evrei.
— Mândria îndărătnică a naţiunii tale ai moştenit-o, zise
Arrius, observând cum vâslaşul roşise.
— Mândria nu se manifestă niciodată aşa de tare, ca atunci
când e strânsă în cătuşe.
— Ce motiv de mândrie ai tu?
— Sunt iudeu.
Arrius zâmbi.
— Eu, zise, n-am fost niciodată la Ierusalim; dar am auzit
despre prinţii lui. Am şi cunoscut pe unul dintre ei. Era negustor şi
străbătea mările. Ar fi putut să fie rege. Tu din ce rang eşti?
— Trebuie să-ţi răspund de pe banca de vâslit. Eu sunt un
sclav. Dar tatăl meu a fost prinţ de Ierusalim şi proprietar de
corăbii de comerţ. Era cunoscut şi onorat în casa marelui August.
— Numele lui?
— Ithamar, din casa Hur.
Tribunul ridică mâna, mirat.
— Tu? eşti un fiu al lui Hur?
El nu răspunse. După o pauză, întrebă iar tribunul:
— Cum ai ajuns aici?
114