cartea a doua

ămână sub cerul liber. Mai este poate în oraş vreun loc?
— Oamenii aceştia, – arată paznicul spre cei adunaţi înaintea
porţii –, au căutat peste tot în oraş, şi aşa spun că toate locurile sunt
ocupate.
Iar se uită Iosif în pământ, vorbindu-şi jumătate ca pentru
sine:
— E atât de tânără! Dacă ar fi să o culc pe deal, asta i-ar
însemna moartea.
Apoi se întoarse iar spre paznic:
— Poate că ai cunoscut pe părinţii ei, loachim şi Ana, care
erau de naştere din Betleem şi, ca şi mine, din casa lui David.
— Da, i-am cunoscut; erau oameni buni. Pe vremea aceea
eram foarte tânăr.
Acum se uită paznicul gânditor în pământ. Deodată ridică iar
capul.
— Deşi nu pot să-ţi dau loc în casă, totuşi nu vreau să te
refuz, îi zise. Rabbi, ce voi putea, voi face pentru tine. Câţi sunteţi?
Iosif se gândi, apoi răspunse:
— Femeia mea şi un prieten cu familia lui din Bet-Dagon, un
orăşel pe drumul la Ioppe; cu toţii suntem şase.
— Bine. N-o să rămâneţi pe deal sub cerul liber! Adu-ţi
oamenii aici şi grăbeşte-te; căci ştii: îndată ce soarele dispare după
munte, noaptea se lasă repede, şi până atunci nu poate să mai fie
mult.
— Primeşte binecuvântarea călătorului fără adăpost; va urma
apoi binecuvântarea oaspetelui adăpostit.
Cu bucurie grăbi acum Iosif la Maria şi la omul din Bet-
Dagon. Acesta îşi aduse apoi familia sus. Femeile se urcară pe
catâri; nevasta era o matroană respectabilă, fetele o icoană de ceea
ce trebuise să fie mama în tinereţea ei. Când se apropiară de poartă,
paznicul cunoscu că aceşti oameni făceau parte din clasa mai de
jos a poporului.
— Aceasta e femeia mea, despre care spuneam, zise Iosif; şi
aceştia sunt prietenii noştri.
Maria ridicase vălul.
— Ochi albaştri şi păr auriu, murmură paznicul ca pentru
sine, când o văzu. Aşa trebuie să fi fost tânărul rege când a venit la
38