cartea a doua

pierdură în tufişurile întunecate din grădină.
Aici el îşi regăsi mantaua şi turbanul pe care le aruncase şi,
urmărind mai de departe convoiul, ajunse la poarta oraşului. Aici el
se dezlipi de convoi, îşi luă calul din adăpostul lui şi se îndreptă
spre cortul său din Muntele Herber.
El îşi propuse ca dimineaţa să-L caute din nou pe Nazarinean,
fără să ştie că El fusese chiar în noaptea aceea târât de la
Anna la Caiafa, judecat şi osândit de Pilat.
Inima îi bătea violent şi nu putu să doarmă toată noaptea.
Visul lui despre o împărăţie a lui Israel se destrăma. Soarta îl lovise
din toate părţile. Lumea lui, în care trăise o viaţă, se năruia,
îngropând sub ruinele ei atâta speranţă, credinţă şi iubire! Cu ce va
umple golul?
El nu era omul care să se împace cu înfrângerea. Ben Hur era
un erou! Şi eroii luptă până la moarte.
În sufletul lui obosit de cele văzute, îndurerat de renunţarea
gloriei naţionale, se aprinse, ca o lumină depărtată, un nou ideal:
pacea, liniştea, iubirea şi credinţa în puteri cereşti, în armonia
poeziei. Şi originea acestei credinţe noi, pe care o propovăduise
Iisus, era Estera.
Eroul Ben Hur, războinicul fiu a lui Israel, fu cel dintâi
creştin, cucerit de marea doctrină. O nouă viaţă, o nouă lume se
deschise inimii lui, sub influenţa suferinţei şi îndurării lui Iisus.
406
CAPITOLUL IX
În ziua următoare, dis-de-dimineaţă, doi călăreţi sosiră la
cortul lui Ben Hur. El nu era încă sculat; cu toate acestea îi primi.
— Pace vouă, fraţilor, le zise Ben Hur. Şedeţi cu mine. Erau
doi galileeni.
— Nu şedem, răspunse cel mai în vârstă. Căci odihna ar fi să
lăsăm să moară Nazarineanul.
— Scoală-te, fiul lui Iuda, şi vino cu noi. Osânda a fost dată!
Crucea îl aşteaptă.
Ben Hur încremeni.
— Crucea! numai atât putu să spună.