cartea a doua

asta, la Roma e acum lucru vechi, mai ales la palat şi în For.
Duumvirul însă e taciturn. Ce voi avea eu de făcut şi unde am
să-mi găsesc flota, acestea am să le aflu abia pe corabie, unde mă
aşteaptă un pachet sigilat. Dacă însă voi, astăzi, voiţi să aduceţi
daruri pe vreun altar, să rugaţi zeii pentru un prieten care pluteşte
pe undeva în direcţia Siciliei. Dar iată, corabia are să abordeze.
Conducătorii ei mă interesează, căci cu ei trebuie să plutesc şi
alături de ei să lupt. Nu este o problemă uşoară să acostezi la un
ţărm ca acesta de aici. Să le vedem deci dibăcia.
— Cum? nu cunoşti încă corabia asta?
— N-am mai văzut-o, şi nu ştiu dacă voi găsi un singur
cunoscut pe ea.
— Nu te indispune acest lucru?
— N-are a face! Noi, marinarii, facem cunoştinţă repede.
Primejdii ce se ivesc fără veste, coc şi iubire şi ură.
Corabia făcea parte din clasa „naves Liburnicae”, pentru
mers repede şi mişcări sprintene. Se putea vedea că echipajul se
bizuia mai ales pe lopeţi. Afară de marinarii care manevrau pânza,
de pe dig nu se mai putea vedea decât un singur om; el sta la proră
şi purta coif şi scut.
Cele o sută douăzeci de vâsle de stejar, netede prin mişcările
dese, neîntrerupte, se ridicau şi se plecau, ca şi conduse de o
singură mână. Galera înainta astfel cu o iuţeală ce n-ar putea fi
întrecută de vapoarele moderne.
Acostarea se făcu în chip magistral. Ordinele răsunau şi erau
executate, ca în timp de război; totul însă în linişte, fără nicio larmă
de prisos.
Când corabia fu gata să-l primească pe tribun, acesta se
întoarse spre prietenii lui.
— Acum, zise, mă cheamă datoria.
Îşi luă cununa de pe cap şi o întinse jucătorului de zaruri.
— Ia tu laurii, favorit al zarului, îi zise. Dacă mă voi
întoarce, voi căuta să-mi recâştig sesterţii pierduţi; dacă nu voi fi
învingător, atunci nici n-am să mă mai reîntorc. Atunci să atârni
cununa în atrium.
Îşi îmbrăţişă pe rând prietenii.
— Zeii să te însoţească, Quintus, îi ziseră aceştia.
108