cartea a doua

înconjoare de la nord şi de la sud, şi asta fără a pierde nicio oră.
Pluti deci, fără întrerupere sau schimbare a direcţiei, până ce, cu
puţin înainte de-a se lăsa noaptea, se iviră la orizont contururile
Muntelui Ocha şi pilotul anunţă coasta eubee.
La un semn dat, flota se opri. Când se reluă cursul, un
detaşament de cincizeci de galere, sub conducerea lui Arrius,
porniră pe canal în sus, pe când alta, de aceeaşi forţă, primi ordinul
să se îndrepte spre partea externă, cea dinspre mare, a insulei, ca
prin mers cât se putea mai repede să ajungă la intrarea de sus şi de
acolo să plutească pe canal în jos.
Fireşte că niciunul din detaşamente nu se putea măsura
numericeşte cu piraţii; dar acest neajuns se putea compensa cu alte
avantaje, cu disciplina severă, care poate să ţină piept unei hoarde,
oricât de vitează. Apoi, cumintele tribun socotea că, şi dacă un
detaşament putea să fie biruit, celălalt va şti să-l surprindă pe
inamic, nebănuitor, în încrederea triumfului şi să-l răpună.
În acest timp Ben Hur stătea pe banca de vâslit, şi era schimbat
tot la şase ore. Liniştea din Golful Antemona îl întremase, aşa
că vâslitul nu-i părea greu şi supraveghetorul de pe platformă
n-avea nicio obiecţie de făcut. Dar, câtă vreme, în călătoria lui,
omul ştie unde se găseşte şi spre ce ţintă merge, el e cuprins de o
linişte sufletească, deşi nu-i dă atenţie în genere. Conştiinţa de-a se
fi rătăcit e penibilă; şi mai chinuitor e sentimentul celui care e dus
orbeşte prin locuri necunoscute. Acest sentiment, la Ben Hur era
întrucâtva redus prin obişnuinţă. Pe când ceas de ceas, adesea zile
şi nopţi întregi, vâslea şi vedea cum galera aluneca repede pe
vreuna din liniile de plutire a corăbiilor, îi venea mereu o dorinţă să
ştie unde se afla şi care era scopul călătoriei acesteia. Dar acum
dorinţa aceasta îi era şi mai vie, de când acea convorbire cu
tribunul deşteptase speranţe noi în inima lui. Cu cât mai strâmt este
spaţiul ce îl împresoară pe om, cu atât mai puternică e dorinţa; aşa
era şi el. Părea a prinde cu urechea tot zgomotul de pe corabie şi
aştepta mereu un glas care să-i anunţe o schimbare în starea lui;
apoi se uita iar la gratiile de deasupra lui, şi aştepta lumina care-i
venea cu atâta zgârcenie; simţea un imbold tot mai puternic să-l
întrebe pe supraveghetorul de pe platformă, ceea ce pe acesta însă
l-ar fi mirat din cale afară.
121