cartea a doua

grijă, trebuia să-şi procure o scrisoare către mai-marele localităţii,
oricare ar fi fost el. Aşa ar fi contemplat cu plăcere cele ce erau de
văzut, ca şi mulţimea entuziastă pe care o urmase. Acum însă nu
simţea nicio veneraţie faţă de divinităţile locului şi nu simţea nici
curiozitate; amărât de deziluzia pe care o suferise, rătăcea fără
niciun plan, nu aşteptând soarta, ci căutând s-o provoace cu
sfruntare.
164
CAPITOLUL VI
Ben Hur intră cu ceilalţi în pădurice. La început era prea
indiferent ca să se mai întrebe unde ducea drumul. De totala
indiferenţă îl apăra un sentiment vag; convoiul se îndrepta spre
temple, care drept centru al dumbrăvii exercitau mai multă atracţie
asupra vizitatorului.
Deodată începu, ca un cântăreţ o melodie ce-l obsedează, să
repete vorbele: „Mai bine un vierme şi să te hrăneşti din murele
Daphnei, decât oaspete la o masă regească”. Repetarea deasă
deştepta întrebări care aşteptau răspuns cu înteţire: Era oare viaţa în
dumbravă cu adevărat atât de plăcută? În ce-i consta farmecul?
Poate în adâncimea misterioasă a unei filosofii de nepătruns? Sau
în ceva mai real, mai vădit pentru ochii oricărui vizitator atent? În
fiecare an mii de inşi părăseau lumea şi veneau aici ca să se dedice
în serviciul frumosului şi plăcutului. Găseau ei secretul
farmecului? Era el destul de tare ca să-i despartă pentru totdeauna
de trecut? învăţau ei să uite multele vicisitudini ale vieţii, bune şi
amare, speranţele unui viitor apropiat şi grijile pe care le năştea
trecutul?
Era oare dumbrava atât de binecuvântată pentru ei? De ce
n-ar fi fost şi pentru dânsul? El era evreu; se putea oare ca toate
cele frumoase şi minunate să fie pentru toţi, numai pentru fiii lui
Avraam nu? Voia cu orice preţ să dea de urma secretului,
nepăsător de cântările aducătorilor de daruri şi de batjocurile deaproapelui.
Se uită la cer, dar de-acolo nu-i veni nicio indicaţie; cerul era
albastru închis şi înviorat de ciripitul rândunelelor vesele – nu era