cartea a doua

Eu îmi închipui întotdeauna pe oamenii mari ai tuturor
secolelor ca un lung convoi, repartizat în grupuri, după diferitele
naţiuni; Ici indieni, colo egipteni, dincolo asirieni; îi văd în
convoi, – şi aud pe grec strigând: – „Aici, eleni, – noi suntem
conducătorii!” Răspunde romanul: Tăcere! Acest loc este acum al
nostru; noi v-am lăsat în urma noastră, ca praf, pe care călcăm. Şi
mereu se revarsă asupra şirului întreg o lumină care le arată calea
acelora care dispută, chiar fără ca ei s-o cunoască; – e lumina
revelaţiei; şi cine este purtătorul ei? Poporul nostru, Judah! Cum i
se umflă pieptul fiecărui israelit la acest gând! De trei ori fericiţi,
părinţii noştri, slujitorii Domnului şi păstrători ai legământului!
Acolo este şi locul tău, Judah; şi chiar dacă fiecare roman ar fi un
cezar, acest loc n-ai să-l pierzi!
Judah era adânc emoţionat.
— Eu, Judah, urmă ea mai departe, ţi-am vorbit despre
oamenii noştri mari, patriarhi, legiuitori, războinici, cântăreţi,
profeţi. Să vedem acum care sunt cei mai de frunte bărbaţi ai
Romei. Compară pe un Moise al nostru cu un Cezar, pe David al
nostru cu un Tarquinius, pe macabei cu Sulla, pe judecătorii noştri
cu cei mai buni consuli, pune-l pe Solomon faţă de un August, – şi
vei avea comparaţia întreagă. Dar gândeşte-te la profeţi, – cei mai
mari dintre toţi oamenii mari.
— Eu însă, întrebă Judah, pot să fiu soldat?
— De ce nu? N-a spus oare Dumnezeu lui Moise să fie
conducător de oşti?
Se făcu iar tăcere în odaie; apoi mama zise:
— Ai învoirea mea; dar să-l slujeşti pe Domnul, şi nu pe
Cezar.
Judah primi condiţia şi aţipi încet. Mamă-sa îi potrivi perna
sub cap, îl sărută cu duioşie şi se depărtă.
CAPITOLUL VI
Orice om, bun sau rău, trebuie să moară; credinţa noastră
însă ne consolează cu gândul că cel adormit se va redeştepta
cândva spre o viaţă mai bună. Tot astfel e în viaţa aceasta
89